Volei, handbal, rugby

Trei sporturi româneşti de largă audienţă se zbat în anonimatul unei existenţe gravitaţionale spre deziluzia multor suporteri sau urmaşi de suporteri care au trăit emoţii de neuitat. Este vorba de sporturi de echipă, pentru că de cele individuale se tot discută când se fac bilanţuri la nivel politic, ce au făcut şi ce vor face guvernanţii vechi şi noi pentru a scoate gimnastica, boxul sau atletismul din mormanele de „turkish delights” în care au căzut, cum să ne valorificăm enormul potenţial natural încă neexplorat pentru sporturile de iarnă, sau care sunt priorităţile în vederea sprijinului guvernamental, pentru ca cele 26 de medalii olimpice (11 de aur) obţinute la Sydney în 2000 să nu rămână într-o zonă a amintirilor chinuitoare.

De la ultima medalie obţinută de România într-un astfel de sport (precizez, nu echipe de gimnastică sau scrimă, ori „opturi” de canotaj, ci jocuri sportive) au trecut exact 27 de ani şi acum, singura echipă calificată la Jocurile de la Tokyo este cea de fotbal. Paradoxal, am putea spune gândindu-ne la câte vorbe se aud despre estomparea acestor frumoase discipline sportive de către sportul aşa-zis rege.

Am avut ultima medalie la jocuri adusă de handbalişti din îndepărtata Californie, în 1984. A fost precedată de cea a voleibaliştilor de la Moscova 1980. A venit şi şansa rugbiului, travestit într-o formă mai congruentă cu Jocurile Olimpice decât cea binecunoscută. În fond, sportul cu balonul oval a deschis în 1924 la Paris şirul medaliilor româneşti la Olimpiade. Ce-i drept, bronzul acesta însemna un loc III din trei echipe. Totuşi, mâna de studenţi veniţi din România pe speze proprii, a fost primită cu entuziasm de organizatorii francezi, pentru că prezenţa lor a salvat un turneu care altfel nu s-ar fi putut disputa în două echipe, chiar dacă salvarea asta se traducea în româneşte prin expresia „ciuca bătăilor”.

La volei, românii au însemnat ceva prin anii 50-60, când eram vicecamponi mondiali la fete, campioni continentali la băieţi, iar Cupa Campionilor se disputa între două echipe româneşti, Dinamo şi Rapid. Pe atunci, voleiul însemna, aproximativ, ţările socialiste plus, eventual, Franţa şi Italia, iar recunoaşterea olimpică din 1964 a creat o explozie în Asia şi America căreia ai noştri, cu delăsarea caracteristică, n-au ştiut (vrut/putut) să-i facă faţă.

Handbalul a reapărut la Jocuri doar în 1972, deoarece vechiul handbal în 11 (un fel de „fotbal cu mâna” pe teren mare) căzuse în dizgraţie din cauza spectaculozităţii reduse. Sportul pe semicerc a fost salvat de varianta pe care o cunoaştem, cu şapte titulari în sală şi inspirat de un sport asemănător de origine cehă. Românii au făcut rapid tranziţia la handbalul în 7 urmând o perioadă extrem de fastă. Germanii – inventatorii acestui sport – au renunţat cu greu la handbalul lor de teren şi aceasta s-a resimţit în timp. Din nefericire, o înfrângere neaşteptată în finala Olimpică de la Montreal 1976, comparată la fel de nefericit cu explozia Nadiei Comăneci a condus la degringolada care nu s-a oprit nici până astfel.

Cu rugbiul este o problemă deosebită, fiindcă restaurarea olimpică a acestui sport în varianta „7's” n-are nicio legătură cu spectacolul. Pur şi simplu, în formatul modern al Olimpiadelor, un turneu serios de rugby XV nu încape, din pricina pauzelor mai mari între meciuri cerute de acest joc intens. Introducerea în programul Jocurilor de la Rio a rugbiului, fie el şi în 7, ar trebui să ne bucure, pentru că avem o tradiţie imposibil de neglijat. Numai că, la fel ca în handbal sau volei, intrarea în lumea celor cinci cercuri creează emulaţie în toată lumea. La noi se practică rugbiul mic, am fost şi în turneul de elită european, dar mulţi dintre jucători sau antrenori sunt practicanţi şi ai variantei mari. Pentru a ajunge la această şansă, e nevoie de personal de specialitate, de dezvoltarea unui campionat de sine stătător şi de multe-multe jocuri. E nevoie de mai multă evoluţie, chiar prioritizare, pentru a rezista asaltului şi aceasta va dura încă mulţi ani.

Volei, handbal, rugby. Nu ştim priorităţile sportive ale guvernanţilor actuali, dar aceste sporturi de echipă mult îndrăgite trebuie să se afle neapărat pe listă. Mai ales că, pe plan mondial, decalajul dintre anii noştri de glorie şi cei actuali este imens, din ambele direcţii.