Vuia (III)

Pe lângă Lipovan, mai apare un personaj foarte important în cultivarea memoriei lui Vuia: Dr. Petru Groza. Acesta îl cunoaşte pe Vuia la Paris, în 1905, pe când era student la Budapesta şi, apoi, la Berlin. Groza se implică în acţiunile de recunoaştere a activităţii lui Vuia, astfel că, în ziua de 26 mai 1946, Traian Vuia era ales membru de onoare al Academiei Române! Dar, după restructurarea Academiei din 1948 nu se mai regăseşte printre „nemuritori”! (Nici nu mai conta, deja îşi asigurase singur nemurirea.)

Groza, care era preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, adică, cel puţin teoretic, şeful statului, are diverse intervenţii la Academia Română în ceea ce-l priveşte pe Vuia. Astfel, Arhivele Naţionale cuprind „Rapoarte ţinute de preşedintele Dr. Petru Groza în diverse şedinţe ale Academiei R.S.R. din care reiese activitatea depusă de acesta pentru elaborarea unui istoric al Aviaţiei române şi reabilitarea aviatorului român Traian Vuia. Stenograma ţinută la Academia R.S.R. şi intervenţia Dr. Petru Groza pentru reabilitarea lui Vuia (28 iulie 1953-oct. 1957)”.

De ce trebuia reabilitat Vuia? Cu ce greşise acesta în ochii puterii comuniste? Probabil că nu puteau fi trecute cu vederea poziţiile naţionaliste ale inventatorului, în contradicţie cu internaţionalismul proletar! Doar Vuia scrisese în 1918 că românii sunt un popor indivizibil!

Traian Vuia a avut tot timpul o problemă legată de naţionalitatea sa. În Imperiul Austro-Ungar era considerat minoritar român, românii din regat îl percepeau ca supus austro-ungar, iar când a ajuns la Paris, după ce a început primul război mondial, s-a trezit într-o ţară din Antanta ca reprezentant al uneia dintre Puterile Centrale, motiv pentru care a fost trimis în lagăr, alături de reprezentanţi ai altor etnii cuprinse în imperiu. După un timp, este scos din lagăr şi repartizat la biroul de invenţii al Ministerului Apărării Naţionale, unde lucrează până la sfârşitul războiului.

La 30 aprilie 1918, a înfiinţat „Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina”, unde a fost numit preşedinte. Sub titlul „Notre politique nationale”, din 15 decembrie 1918, publicaţia „La Transylvanie” expunea principiile comitetului, redactate de Vuia: „Românii sunt un popor indivizibil; Nici o parte a poporului român nu trebuie să rămână sub dominaţie străină; Românii nu pot să conceapă decât o pace bazată pe dreptul poporului de a se conduce singur; Conform acestui principiu, românii din Austro-Ungaria şi-au exprimat voinţa de nestăvilit de a trăi uniţi cu fraţii lor din România şi cu cei din Basarabia, într-o Românie nouă guvernată de principii democratice. În România nouă trebuie să se stabilească egalitatea politică a locuitorilor, fără a se ţine cont de originea naţională şi credinţa lor. Trebuie acordate drepturi politice femeilor. Trebuie stabilit votul universal: cu vot secret obligatoriu şi reprezentarea minorităţilor”.

În anul 1931 a fost distins cu Ordinul „Ferdinand I” clasa Comandor pentru contribuţia adusă la înfăptuirea Marii Uniri.

Pe măsură ce avansa în vârstă, starea sa de sănătate se degrada, însă prietenii lugojeni nu îl uită. Astfel, în 1938, Caius Brediceanu, prietenul din copilărie al lui Vuia, face demersuri „…pe lângă ministrul Aerului şi Marinei, generalul de corp de armată Paul Teodorescu pentru aducerea în ţară a planurilor, machetelor şi prototipurilor, avioanelor lui Traian Vuia şi pentru obţinerea unei pensii viagere pentru Traian Vuia, care este foarte bolnav”. Aceste intervenţii au rămas fără nici un rezultat (Generalul Paul Teodorescu, comandantul şi creatorul Şcolii Superioare de Război, membru corespondent al Academiei Române, decorat cu Legiunea de Onoare, fost coleg cu Charles de Gaulle la Saint-Cyr, arestat de comunişti şi trimis la Canal, îşi reprimeşte pensia şi o locuinţă în contextul vizitei din 1969 a generalului francez în România şi moare în 1981, la Mănăstirea Dintr-un Lemn din Frânceşti, Vâlcea, în vârstă de 93 de ani).

Vuia a fost în permanenţă preocupat de situaţia din România, astfel încât, în timpul celui de-al doilea război mondial, se alătură rezistenţei române din Franţa, colaborând la ziarul „La Roumanie Libre”.

Traian Vuia era un om de statură medie, avea puţin peste 50 de kg, era vegetarian şi nu a fost căsătorit niciodată. A locuit lângă Paris, la Garches, şi a fost îngrijit, în partea finală a vieţii, de familia Ciolan. În 1950, la intervenţia lui Petru Groza, Traian Vuia, foarte bolnav, revine în ţară, este cazat la Athénée Palace, apoi la un cămin de bătrâni, unde mai trăieşte 35 de zile. Moare la 3 septembrie 1950 şi este înmormântat la Cimitirul Bellu. Avea 78 de ani. Puterea comunistă nu apucase să-i exploateze imaginea în timpul vieţii.

Îi poartă numele o localitate, o şcoală militară de aviaţie, un aeroport internaţional, un muzeu, unul dintre Premiile Academiei Române, zeci de străzi şi pieţe, 19 licee şi colegii, iar până în 1990 am avut şi un Institut Politehnic „Traian Vuia”!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin, cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi