Memoria spatiului academic

De ieri s-a deschis, pentru public, Muzeul Universitatii din Iasi. O cladire superba, refacuta cu gust si pusa in valoare, seara, de un sistem de iluminare care o transforma in bijuterie. Timp de  doua zile au avut loc mai multe manifestari care au marcat acest eveniment: prezentarea ultimelor aparitii editoriale, un simpozion de "istorie universitara, muzeologie si biblioteconomie", un moment emotionant de evocare a unor personalitati, profesori ai universitatii iesene. Despre aceasta din urma intilnire, gindita si moderata de colegul meu de generatie Ion Toderascu, vreau sa relatez aici.

Ideea domnului profesor Toderascu a fost sa ceara unor colegi, cite unul din fiecare facultate, sa evoce personalitatea unui profesor pe care l-a pretuit, cu care a colaborat, care l-a format si pe care il  pastreaza in memoria sa afectiva. Consemnul a fost: nu o fisa bibliografica, nu o evaluare a  operei, ci un portret afectiv, un profil al omului in context si situatii, adesea dificile. Istoria recenta nu inseamna doar document, marturii de arhive, ci si relatari ale unor oameni care au trait evenimentele, implicati in cimpul social al universitatii, actori si uneori victime. Desigur, subiectivitatea acestor martori nu poate fi ignorata, dar ce e viata psihosociala daca nu o confruntare intre subiectivitati, aspiratii, orgolii, caractere? Tonul colocvial al interventiilor, completarile participantilor, schimburile de opinii, replicile colegial-corozive au creat un climat de productivitate cognitiv-afectiva benefica. Din pacate, nu toti cei care au oferit mici texte inainte au putut participa la intilnirea desfasurata undeva in podul cladirii, la „mansarda", o sala care pune in valoare originala cladire, prin grinzile care sustin tavanul si dau incaperii acesteia un aer de istoricitate. Casele de epoca sint apreciate si dupa aceste grinzi din lemn, conservate si integrate in structura, conferind autenticitate si eleganta rafinata incaperilor.

Nu ma voi referi decit la relatarile celor care au onorat invitatia, declansind efluvii emotionale si voi urma strategia organizatorului, ordinea alfabetica a facultatilor. Despre biologul Petre Jitaru, un erudit plin de distinctie, produs interbelic, specializat in Germania, a relatat profesorul Constantin Toma. A evocat cu caldura claritatea prelegerilor sale, „intelectualitatea aleasa" si vibratia afectiva a omului, intelegerea fata de studenti, exigenta imbinata cu omenie, capacitatea sa de a mobiliza si organiza. A inzestrat laboratoarele facultatii, a organizat, ca decan, noul sediu al facultatii, noua Statiune de la Potoci-Bicaz si Gradina Botanica, activitatea la Statiunea de Biologie Marina de la Agigea, fondata de profesorul sau, Ioan Borcea. Savant, om modest, desi membru al Academiei, genera „o solemnitate aparte".

Profesorul Alexandru Cecal a ales sa-l prezinte pe Radu Ralea, omul care i-a schimbat viata. Venit la Iasi sa ceara „negatie" – avea un post in cercetare la Bucuresti -, in citeva ore profesorul iesean l-a convins sa se alature echipei sale. Elev al lui Radu Cernatescu, specializat in Franta, profesor pe merite „pur profesionale", Ralea a indrumat tinerii in domenii noi, precum „radiochimia", in care era recunoscut international si avea bune relatii. A colabora direct cu cel care a luat Premiul Nobel pentru descoperirea metodei polarografice in analiza chimica, J. Heyrovski. Om cu calitati personale deosebite, manifesta „blindete deosebita, bunavointa si rabdare", combinate cu exigenta si „intransigenta parinteasca". S-a stins devreme, in plina forta creatoare. Model de dascal.

Sub genericul „Avantajele pozitiei", profesorul Vasile Nechita l-a prezentat pe cel care nu i-a aratat un interes deosebit, nici o bunavointa aparte, Mihai Todosia. Inzestrat cu o „inteligenta speculativa deosebita, taranesc-pragmatica", economistul iesean avea interese intelectuale iesite din comun si proba un rafinament analitic care-l distingea intre confrati. Pozitiile politice si sociale dobindite ii permiteau sa manifeste o oarecare independenta si sa gaseasca surse de informare, intr-o epoca in care informatia era standardizata, cenzurata si limitata. Avea carti si reviste de ultima ora, citea cu nesat si distribuia si altora bogatia sa. Spirituala, nu materiala. Cand participarea la manifestari stiintifice internationale era exclusa, el facea rost de lucrari rare, le fotocopia, cauta neobosit, biblioteca era ratiunea sa de a fi. Cursul sau indraznet pentru epoca era urmarit cu interes de studenti. Am adus si eu o marturie personala. Intr-o zi sint chemat la rector, care ma chestioneaza precipitat: ai facut o cercetare despre rolul comitetului oamenilor muncii, ai intrebat ce rol are secretarul de partid si peste 40% ti-au raspuns ca nu stiu? Cui ai mai dat informatia? Totul a fost publicat intr-o revista economica, i-am raspuns uimit. A fost publicat, face rectorul usurat, si repeta propozitia, cu glas tare, sa auda cine trebuie. Apoi: ai ascultat aseara Europa Libera, au comentat articolul matale? Si-mi stringe mina cu efuziune. Stia toata lumea, asculta cu religiozitate postul interzis.

Dumitru Berlescu, format in anii libertatii de gindire din interbelic, sub indrumarea unor Ilie Minea, Gh.I. Brateanu, Stefan Zeletin, Andrei Otetea si apoi bursier la Scoala Romana de la Fontenay-aux-Roses, a fost evocat de Ion Toderascu. N-a lasat o opera bogata, dar, prin stilul sau deschis, prin statura de personalitate-model, rigurozitate si  discretie, a fost un mentor spiritual al multor istorici ieseni. A incercat sa apere valorile de patrimoniu ale Iasului in vremurile ravagiilor proletcultiste, dar a fost invins de tavalug. Era cald, echilibrat, in preajma Omului descopereai „diamantul din fiinta lui".

Profesorul Dan Manuca ne-a facut sa-l revedem aievea pe bonomul Alexandru Dima, figura rara in peisajul universitar iesean din anii saizeci. Provenea dintr-o familie modesta, fapt ce l-a aparat in anii grei; avea „origine sociala sanatoasa". Articolul „Localismul creator" il propulseaza intre cei vizibili, iar specializarile la Berlin si Műnchen ii consolideaza pozitia. Venit la Iasi in 1943, ramine pina in 1966. A fost influentat de sistemul sociologic al lui D. Gusti, a cultivat „virtutile active" ale poporului roman, a identificat „sensul traditiei", s-a preocupat de gindirea romaneasca in estetica. In Iasul distrus de razboi si in universitatea ravasita de ingerinte bolsevice, profesorul Dima a supravietuit cu prudenta, fara a cobori sub limita profesionalismului sau. Isi „supraveghea atent atitudinea, gesturile, vorbele", „efuziunile erau rare", desi avea „placerea dialogului". Cei de atunci nu-i pot uita efervescenta spirituala.

In ce ma priveste, l-am evocat pe Stefan Barsanescu, pedagogul roman cel mai proeminent din Iasi si din Romania. Cu un doctorat in Germania, opera sa insumeaza peste 30 de volume si peste 500 de articole publicate in tara si peste hotare. Doua lucrari i-au adus notorietatea: Unitatea pedagogiei contemporane ca stiinta (1936) si Politica culturii in Romania contemporana (1937, 2003). Cu toate meritele sale profesionale si cu tot statutul de intelectual democrat, Stefan Barsanescu a fost indepartat din invatamint in anii prigoanei dejiste. A ramas fara resurse, apoi a fost angajat ca bibliotecar la Institutul Politehnic si a predat un curs facultativ de Pedagogie Agricola la Institutul Agronomic. A fost reintegrat in 1957 si l-am avut profesor inca din anul I. Avea stiinta discursului academic, cursul sau era extrem de bine organizat, sprijinit totdeauna pe un filon cultural. Dupa ce a fost din nou acceptat si recunoscut de catre regim, a lucrat cu spor si devotament, publicind inca multe lucrari fundamentale, intre care Schola latina de la Cotnari, (1957) si Academia domneasca din Iasi – 1714-1921. Mi-a condus lucrarea de licenta, Educatia adultilor in Romania; omagiul meu tirziu a fost o carte publicata acum citiva ani, cu acest titlu. Volumul sau Medalioane. Pentru o  pedagogie a modelelor (1983) justifica astazi o necesara reintoarcere la pedagogia modelelor.

Profesorul Emil Dumea, decanul Facultatii de Teologie Romano-Catolica, ne-a evocat pe Francisc Xaveriu Habeni, primul rector al Seminarului Catolic din Iasi, facindu-ne si un scurt istoric al acestei institutii in capitala Moldovei, prezentare ascultata cu viu interes.

Toate aceste evocari, conservate la muzeu si in forma scrisa, reiau o tema de interes astazi, in vremuri de criza: cum si-au pastrat atunci, cum isi conserva astazi cei din spatiul academic demnitatea spiritului, verticalitatea caracterului?