Peninsularii ne-au rupt pe contraatac

Exagerat de optimiste declaratiile culese in tara inaintea meciului Romania – Italia. Probabil, aceste pozitii au venit ca un fel de fortare a norocului, pentru ca, in subconstient, aceeasi subiecti aveau semne de indoiala. Ele veneau macar din forta Italiei sau din noianul de absenti din tabara romana. Crunta deziluzie Hagi. Desi se spera ca va fi obligat sa raspunda cu aceeasi moneda la succesul colegilor din partida cu Anglia, desi se astepta o prestatie mult crescuta fata de primele lui doua jocuri, cel mai in voga fotbalist roman al secolului a dezamagit. Un sut in bara si un altul parat de Toldo au trebuit sa contrabalanseze o intrare criminala la Conte si cersirea unui penalty, cind poate se impunea continuarea fazei. S-a lasat insa cu eliminare, o eliminare care a taiat si bruma de speranta pentru echilibrarea jocului. Un lucru este cert: nervozitatea lui Hagi din ultimul timp se explica prin categorica lipsa de forta si vivacitate de altadata, lucru care-l macina si-l indeamna la reactii nepotrivite. Mare ghinion pe capul romanilor a fost accidentarea lui Gica Popescu. Aruncarea in lupta a lui Belodedici a fost insa singura solutie pe post si infringerea cu Italia nu-i este chiar straina. Absent de patru ani din nationala, fara relatii de joc cu coechipierii de linie, cu iesiri hazardate la ofsaid (desi ar trebui sa fie ultimul care face acest lucru), singurul jucator din lume care a cistigat Cupa Campionilor cu doua echipe diferite, a dovedit ca n-a fost cea mai buna solutie, si asta nu din vina lui. Cind Steaua lua gol dupa gol in campionat, nu cu mult timp in urma, gindeam ca Baciu, Miu, Duro, etc., nu se ridica la valoarea "caprioarei". Lentoarea previzibila a fundasilor centrali romani a fost speculata de rapizii Totti si Inzaghi, ambii reusind sa inscrie si sa-si creeze alte ocazii de gol. Ne-a fost frica de asta si n-am scapat. Contrar a ceea ce s-a intimplat pina acum, Ienei a acceptat atacul in detrimentul apararii. O spun statisticile, care arata ca linia ofensiva romana a fost mai activa decit cea italiana (chiar daca raportul ocaziilor este altul). Si a fost chiar placut pentru noi jocul in prima lui parte. Exceptind gafele defensivei improvizate. Raportat la ocazii, italienii meritau sa cistige. Presiunea tricolorilor din final este insa neelocventa, in conditiile in care azzurii aveau de aparat un rezultat (cum stiu ei sa faca acest lucru!), dar si de dozat efortul, pentru intilnirile viitoare. Admirabil efortul depus de Florentin Petre si lipsa de trac sesizata in joc. Pacat ca nu prea a avut cu cine colabora pe partea dreapta, acolo unde Filipescu si-a vazut de defensiva (asa cum s-a vazut). Intrarea lui Ganea a adus ceva in plus. O mare sansa de gol din careul mic dar si incursiuni individuale, care au scos mai mult in evidenta dorinta de a demonstra ca singur poate face multe desi nu i s-a acordat credit. A demonstrat-o, mai inainte, si curajul nebun al penalty-ului victorios cu Anglia. Daca e sa laudam jucatori, putem enumera un Chivu, Munteanu, Mutu si Gilca (care i-a taiat macaroana lui Fiore). Si cu asta basta. Ne-om lua revansa in preliminarii pentru Cupa Mondiala din 2002. (L.M.)