“Profesia de scriitor nu cred că este mai importantă decât cea de chelner, de cizmar sau altă profesie din lume”

– Există un articol despre dum­nea­voastră publicat în „The Guar­dian“ în care autorul spune că sun­teţi descris de critic ca fiind un autor fermecător, modest şi autor de bestselleruri. Sunteţi de acord?

– Nu ştiu exact, nu am citit articolul de care spuneţi, dar încerc pe cât posibil să fiu modest, pentru că nu cred că profesia de scriitor este mai importantă decât cea de chelner, de cizmar sau decât oricare altă profesie din lume. Nu îmi plac deloc scriitorii care se cred semizei. Îmi plac oame­nii normali şi îmi place să încerc să fiu normal.

– Credeţi deci că modestia ar trebui să fie una dintre cele mai importante caracteristici pentru un scriitor?

– Da, dar nu e tipic ca un scriitor să fie modest. Pentru că scriitorii cred că deţin un fel de adevăr diferit de cei din jur şi că au dreptul să aducă acest adevăr în lumea lor. Aproape toţi scriitorii suferă de acest lucru la început, probabil că smerenia vine mai târziu, însă cred că într-o zi vor cuceri Pre­miul Nobel. De aceea, în mod normal, când merg într-un loc unde nu mă cunoaşte nimeni, nu mă recomand ca fiind scriitor. Spun că sunt jurna­list specializat în psihologie, spiritualitate, orice. Asta este ceva ce făcea însuşi Hemingway, care nu se recomanda scriitor, spunea că nu voia să vină cineva să îl arate cu degetul şi să îi spună „Hei, scriitorule!“. Fiindcă există această dimensiune de egotism.

– Oamenii nu văd mereu scriitorii în cea mai bună lumină?

– Oamenilor le place să citească scriitorii, dar s-au obişnuit ca atunci când îl întâlnesc într-un loc să fie acolo ca să vorbească despre cartea lui care este foarte importantă. Nu mă identific cu acest clişeu.

Am pierdut pe drum această figură întipărită a povestitorului

– Credeţi că literatura modernă  e atât de concentrată pe a câştiga premii, având o notă mai serioasă, mai sumbră, încât oamenii au uitat bucuria lecturii?

– Aşa este, am pierdut ceva pe drum. Pe de o parte, avem o producţie masivă în literatură datorată social media. A permis milioanelor de oameni să scrie. Publică pe Kindle şi îşi creează un spaţiu pe Amazon – sunt milioane de scriitori amatori care-şi lansează astfel cărţile şi se promovează pe Facebook şi Twitter. Apoi avem elita literaturii, cei care cred mereu că pot câştiga un premiu. Poate că am pierdut la mijloc „entertainmentul“ din literatură. Autorii precum Jack London, Charles Dickens, oamenii care vor să spună o poveste foarte bună, să distreze publicului, să îi facă să evadeze de problemele lor. Nu prea mai avem astfel de autori şi, atunci când apar, sunt nume precum Dan Brown, care este o tipologie complet diferită de linia această a scriitorilor anglo-saxoni. Vine cu ceva foarte, foarte simplu şi cu multe scamatorii. Cred că am pierdut această figură întipărită a povestitorului.

– Este ceva ce aţi încercat să fa­ceţi în cartea dumneavoastră – „Love in lower case“ (traducerea editurii Humanitas – „Iubire cu «i» mic“)

– Exact, dar cu menţiunea că în romanul meu nu este deloc aventură. Tinerii care nu sunt intelectuali, când citesc cartea, spun că este complet plictisitoare – apare un om care este singur, găseşte o pisică, se îndrăgos­teşte, dar nu se întâmplă nimic acolo. E o poveste despre personaje şi doar dacă eşti un adult şi apreciezi aceste mici întorsături ale vieţii de zi cu zi vei înţelege cu adevărat această carte. Ea este uşor de citit, dar e opusă complet de cărţile de aventură pe care le menţionam anterior.

– Avem o poveste de dragoste cu final fericit, avem o pisică – o componentă mereu importantă, putem spune că e o reţetă care favorizează o literatură plăcută, care nu e sumbră, care nu e întunecată?

– Dar e melancolică, să ştiţi. Apare o pisică pentru că, de când am început să trăiesc singur, am avut mereu două pisici. Şi pisica este un animal care îmi place foarte mult, e companionul perfect pentru o persoană singuratică. Astfel că, atunci când mi-am închi­puit acest profesor, mi l-am închipuit găsind o pisică, pentru că pisica poate să stea de una singură, nu are nevoie de nimeni. Aşa crede, de fapt, şi el, că poate să fie singur şi că nu are nevoie de nimeni. Şi din acest tandem încep să se întâmple lucruri din ce în ce mai ciudate.

Tatăl meu a fost un om fără prieteni. E persoana care aş fi putut ajunge eu

– Aţi spus într-un interviu că v-aţi bazat acest personaj în mare parte pe tatăl dumneavoastră, dar din ce îmi dau seama personajul preia foarte multe dintre trăsăturile dumneavoastră.

– Este persoana care aş fi putut ajunge eu la un moment dat. Am studiat literatura germană, şi dacă mi-aş fi terminat doctoratul şi aş fi rămas la universitate, puteam să ajung un astfel de om. Dar am lucrat ca translator, ca jurnalist, am avut o activitate care a necesitat un contact mai mare cu oamenii, am călătorit foarte mult. Cred că, de fapt, sunt unele lucruri care-mi aparţin mie, precum literatura germană sau muzica, dar sunt multe alte lucruri ale personajului care îi sunt tipice tatălui meu. A fost un om fără prieteni. A avut, de fapt, un singur prieten în viaţa sa, un bărbat numit Ricard cu care s-a întâlnit o dată pe lună timp de toată viaţă. În afară de acesta, a avut o existenţă singuratică, citind dicţionare, corectându-le. Eu nu aş face asta.

– Aţi mai spus asta la un moment dat, dar nu aţi dezvoltat. Cum adică corecta dicţionare? Ce făcea mai exact?

– El a fost autodidact, nu a fost la universitate, a făcut doar liceul. Dar era foarte curios în legătură cu cultura, şi a învăţat singur trei limbi – italiana, franceza şi engleza. Citea non-stop, traducea, şi uneori îi plăcea să ia dicţionarele, să citească tradu­cerile cuvintelor şi, atunci când nu era de acord, le scotea, adăuga altele. El făcea asta cu căşti mari pe cap şi muzică clasică. Îl vedeai mereu ca pe un astronaut în sufragerie.

– I-aţi fi cumpărat o pisică?

– Da, asta a fost chiar o dramă în viaţa sa. Mereu a vrut să aibă o pisică, dar nu a putut fiindcă mama mea nu i-a permis asta. Aşa că a trăit cu părinţii lui. Nu putea să ţină o pisică fiindcă părinţii nu voiau. Apoi s-a căsătorit, a plecat din casa părintească să locuiască cu mama mea, şi nici atunci nu a putut să aibă o pisică. Toată viaţa şi-a dorit o pisică, şi poate că acest roman al meu este un soi de justiţie poetică pentru el.

Şi autorul, şi cititorii vor să evadeze din lumea de zi cu zi. E un fel de univers secret

– Spuneaţi că realitatea nu este întotdeauna îndeajuns ca să construieşti o carte bună, dar din mai multe lucruri pe care le-aţi spus, mi-aţi lăsat impresia că nici nu poţi construi o carte bună de la zero, doar din imaginaţie. Unde trageţi linia între realitate şi imaginaţie?

– Depinde foarte mult şi de felul de carte pe care vrei să o scrii. Tolkien a lucrat foarte mult cu imaginaţia sa şi cu vechile mituri din nordul Europei şi a amestecat foarte multe lucruri care erau deja în imaginaţia sa şi nu aveau corespondent în realitate sau mitologie. Dar romancierii moderni, chiar şi nume precum Haruki Murakami, Fulton Ouster, lucrează cu realitatea. Ceea ce face autorul e un fel de reciclare. Când gândeşti un roman, te inspiri pentru personaje din oameni reali, din viaţa de zi cu zi. Dar felul în care se naşte personajul e diferit, chiar dacă se aseamănă cu cineva din viaţa reală, s-ar putea ca sentimentele lui să fie ale tale. Aşa că amesteci realitatea şi o reordonezi pentru a avea o poveste nouă.

– Dar mulţi oameni spun că un autor care scrie o carte e complet scufundat în ea. Celălalt argument care vine cap la cap cu acesta este că cititorii, când citesc cartea unui autor, o folosesc ca să evadeze de realitate. Autorul are nevoie să eva­deze din realitate când scrie car­tea? Are nevoia uneori să eva­deze şi din lumea pe care o creează din riscul de a nu deveni absorbit de ea?

– Da, amândoi vor să evadeze din lumea de zi cu zi. Dar nu, autorul nu vrea să evadeze din lumea pe care o creează până când romanul nu este finalizat. E adevărat că păşim direct înăuntru pentru că nu suntem de acord cu multe lucruri din realitate şi nu ne identificăm cu multe dintre valorile ei. De aceea îţi creezi o lume nouă, una în care viaţa se întâmplă aşa cum ar trebui după imaginaţia şi dorinţele tale. Trăieşti în interiorul acestui roman. În mod normal, scriitorii care iubesc foarte mult să scrie, atunci când nu o fac sunt într-o stare foarte proastă, îţi vorbesc urât, uneori sunt chiar violenţi. Am prieteni de felul acesta, pe care atunci când îi văd că au ajuns la un astfel de punct le spun – „Am observat că ai făcut o pauză de la scris“; îmi răspunde că am dreptate, se reapucă de scris şi toată această agresivitate se revarsă în carte, în poveste. Pentru cititor, pentru mine, e la fel. Când iau în mână o carte, un roman, îmi place să uit complet de realitate şi să intru în această realitate alternativă împărţită între autor şi cititor. E un fel de univers secret.