Anti-plagiat

Doamna profesor universitar Coco Palet, o strălucită specialistă în Civilizație europeană veche, îndrumătoare de doctorate în domeniul Studii Culturale, luă, la un moment dat, o decizie revoluționară de combatere a molimei plagiatului academic. Le spuse ferm propriilor doctoranzi (foarte numeroși de altfel) că nu va mai accepta „teze clasice” – scrise pe hârtie carevasăzică – pentru susținerea finală în vederea „obținerii titlului de doctor”, întrucât tentația „inspirării” din surse obscure a autorilor lor rămânea mult prea mare și răspândită pentru a putea fi gestionată cu succes de o singură persoană (adică de doamna profesoară), fie ea și genială ori multilateral dezvoltată intelectual. Ca atare, impuse regula inovatoare ca doctoranzii înșiși să devină dizertații vii, să fie niște statui umane-teze de doctorat, să întrupeze de facto cercetarea. Ce însemna, concret, acest lucru? Studentul își alegea o temă din cele anunțate drept disponibile, era admis în cadrul Școlii Doctorale, sub coordonarea lui Coco Palet, și intra într-un intens program de cercetare. Diferența față de ceilalți doctoranzi venea din faptul că respectivul nu trebuia sa redacteze nimic. Nici referate, nici proiecte de sfârșit de ciclu, nici, mai apoi, teza în chestiune. El avea doar sarcina să devină, treptat, o enciclopedie ambulantă a subiectului său doctoral și – atenție, detaliu cu adevărat remarcabil! – să se metamorfozeze total în acest subiect, să-l ilustreze existențial, să funcționeze în variantă de tablou biologic, de imagine în carne și oase a lui.

Vă întrebați, desigur, cum ar fi fost posibilă totuși bizara transfigurare? Dacă scrii o lucrare științifică despre nu știu ce reacții chimice complicate sau despre anumite ecuații teribile, e greu de crezut că te poți transfoma în ele. Șansa discipolilor lui Coco fu că materia doamnei Palet se preta perfect la o asemenea abordare originală. „Civilizația europeană veche” studia mentalități, obiceiuri, mituri, credințe și atitudini din istoria bătrânului continent. Temele propuse de profesoară încurajau raportarea la aceste probleme într-o manieră cât mai directă, materială, cum s-ar spune. Iată câteva: Moda în epoca victoriană, Imaginea vampirului în secolul al XIX-lea european, Decorul cultural al Londrei în perioada prezenței tânărului Mozart în Albion, Justiția în timpul Revoluției Franceze, Prostia, pe parcursul dinastiei Romanovilor, în Imperiul țarist, Nebuna în era habsburgică, Femeia/Femela elisabetană ș.a.m.d. Doctoranzii se schimbau fizionomic pe măsură ce înaintau în programul de cercetare. Vampirologului, de pildă, i se lungiseră, sugestiv, colții din față și lucra numai noaptea, preferând să doarmă ziua în ceva ce aducea cu un coșciug (mai mult, oricine l-ar fi privit atent în lumina lunii i-ar fi descoperit lucirea diabolică a ochilor, dobândită științific, la interacțiunea cu documentele „draculinice” de prin biblioteci). Specialista în modă victoriană purta – tot mai insistent, de la an la an – bonețele și chiloți („gogoșari”) largi, roșind mereu puritan și, observau apropiații, îngrășându-se patologic. Tânărul preocupat de Revoluția Franceză avea căutătură tăioasă, precum Saint-Just, și își atârna o ghilotină sinistră la gât.

Dificile se dovediră „preschimbările doctorale” ale studenților cu teme „duale”. Doctoranda angajată în studiul feminității elisabetane a trebuit să fie, simultan, și „femeie” (după modelul de lady din opera lui Shakespeare), și „femelă” (animal de exploatare socială și sexuală), imaginea ei contradictorie fiind, într-adevăr, grotescă. „Nebuna” habsburgică alterna, anevoios, isteria primitivă cu eleganța imperial-vieneză, iar „prostănacul” rus (din lumea Romanovilor) o făcea, concomitent, pe „mujicul” rudimentar și pe „bolșevicul” in nuce. În fine, expertul în atmosfera londoneză din timpul vizitei lui Mozart acolo avea vestimentație „schizoidă” (lux francez, specific epocii, combinat cu austeritate engleză, protestantă, à la Cromwell). Ideea avea aici prioritate: nimeni nu mai putea copia! Plagiatul fusese eradicat cu succes. Prima susținere publică, în originala formulă propusă de doamna profesoară, îi aparținu vampirologului. Decanul, neavizat încă asupra tehnicilor revoluționare practicate, în programul doctoral, de îndrumătoare, sosi la eveniment, conform fișei postului, în calitatea sa de președinte de comisie. Rămase complet stupefiat când îl văzu pe candidat (costumat ca un liliac gigantic) executând „zboruri” simbolice prin sala de examen. Culmea, insolitul Batman ateriză subit chiar pe masa din fața lui și, fixându-l scelerat cu privirea, începu să sâsâie cu caninii dezveliți morbid-înfricoșător. Necontrolat și în legitimă apărare, președintelui îi porni pumnul, ca din pușcă, înspre figura șuierătoare.

Doctorandul se prăbuși instantaneu la pământ, ca un rățoi sălbatic, secerat de glonțul vânătorului. Colții vampirești îi săriră cât colo, înfigându-se, ultimativ, în jugulara lui Coco Palet.

Codrin Liviu Cu]itaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universit\]ii „Alexandru Ioan Cuza” din Ia[i