Bunul-simț – o amintire

Îmi povestea deunăzi mecanicul meu cum era să îi plesnească o venă de nervi într-un autobuz când un puști impertinent vorbea cu el la per tu și îl trata ca și cum ar fi fost de aceeași vârstă. Spunea el că așa ceva nu se putea întâmpla cu câțiva ani în urmă când cu siguranță ar fi ieșit cu scandal.

L-am înțeles cumva pentru că eu, din cauza blestematei de educații, am deseori probleme cu vorbitul la per tu cu persoane cu care deja m-am obișnuit să vorbesc cu dumneavoastră. Chiar dacă acele persoane îmi propun insistent să le tutuiesc, pur și simplu nu pot, parcă e o barieră fizică între mine și acel limbaj. Și nu îi înțeleg deloc pe cei care tutuiesc pe toată lumea. E un minus, recunosc.

Copiii de azi însă nu au această problemă, chiar deloc. Majoritatea nu știu nici să salute cunoscuți pe stradă, se uită în ochii tăi ca și cum te-ar ști foarte bine, dar gura lor nu se deschide, nu rostește nimic. În atmosferă se simte că parcă lipsește ceva, dar practica și experiența nu îi oferă soluția.

Astfel că tutuirea oricui, indiferent de vârstă, de situație, de ierarhie, e la ordinea zilei. Așa se explică și conflictul mecanicului meu din autobuz cu adolescentul care din prima l-a tutuit apoi l-a făcut cu ou și cu oțet de parcă ar fi fost colegi de clasă. Noroc, zice el, că era soția lui de față, că altfel îl călca în picioare pe nesimțit. Da, iată încă o diferență, înainte bătaia era ruptă din Rai, mijlocul principal de corecție, argumentul suprem pentru susținerea unei idei, azi nu mai e, azi te bați în vorbe sau te retragi online și plângi. Nici calomnia nu mai e infracțiune de câțiva ani buni pentru că se riscă încălcarea libertății cuvântului, așa că toată lumea poate spune orice, oricui și în orice mod dorește, nu e nicio barieră…

Lipsa aceasta de empatie, ca să nu zic direct, nesimțirea, se manifestă în multe situații. Se pare că doar generațiile trecute de 45-50 de ani mai sunt preocupate să nu jignească ori să deranjeze pe alții, să respecte spațiul privat, deși ei au trăit aproape jumătate din viață în comunism, fiind adică un fel de contradicție în termeni.

Am două exemple pentru asta. Așteptam la mall pe cineva și trăsesem mașina în spatele altor mașini parcate deja după ce mă asigurasem că nu încurc pe nimeni. Aveam și avariile pornite. După un timp a venit în fața mea un Nissan și a încercat să facă același lucru, a reușit, dar mult mai greu decât mine pentru că spațiul era extrem de redus, și după îndelungi manevre și ieșiri ale șoferului pentru a vedea dacă rămânea loc de trecere. Era un bărbat trecut de 60 de ani. A pus și el pe avarii și a intrat repede în clădire. După un timp a ieșit cu o doamnă, grăbiți amândoi, au urcat și au plecat. În urma lui, pe același loc a venit o mini-camionetă, care, în ciuda mărimii considerabile a reușit performanța de a se potrivi în același loc în care fusese Nissanul mult mai mic dinainte. Șoferul, în jur de 45 de ani, a ieșit și el de câteva ori să vadă dacă rămăsese loc. Din fericire da, mai era, se putea trece. A intrat și el grăbit în clădire. Nu mai știu ce s-a întâmplat pentru că am plecat.

În aceeași zi, eram pe o stradă cu trei benzi și observ că înainte de o stație de autobuz, în zona unei intersecții și a unei treceri de pietoni, cu semn de „interzis oprirea”, era parcat un așa-zis „bolid de lux”, nu-i zic marca pentru că producătorii nu au nicio vină. Era singurel acolo, nicio altă mașină în jur, poate pentru simplul fapt că oprirea era, cum spuneam, interzisă… Felul însuși cum era poziționat acel vehicul rostea o înjurătură față de întregul mapamond, era ca o sfidare a tuturor, un scuipat direct în față. Nu era nici paralel cu trotuarul, nici în diagonală, pur și simplu stătea trântit ca din satelit, încurcând cu totul și în mod inutil o întreagă bandă, autobuzul care trebuia să intre în stație, pietonii care trebuiau să traverseze. Aveam de așteptat, așa că am urmărit, din curiozitate să văd cine era VIP-ul. Și a venit, în persoana unui tânăr de 20 și ceva de ani, cu niște pantaloni intrați la apă ce îi dezveleau niște glezne goale și părul strălucitor, care fără să se grăbească absolut deloc a deschis portbagajul tacticos, și-a scos de acolo o cutie cu ceva, s-a uitat de câteva ori în jur relaxat, de parcă aștepta un strigăt de admirație de la cineva, ca și cum era la iarbă verde, a intrat în mașină, a pornit motorul, a mai stat așa un timp, probabil ca să-și schimbe rezerva de la vape și apoi, în sfârșit, a plecat.

Despre diferența asta vorbesc. Omul acela nu avea niciun sentiment de vinovăție, habar nu avea că încurca lumea, nesimțirea era la el o stare de a fi intrinsecă, firească, una asumată, naturală, inocentă. El și lumea lui erau complet desprinși de „ei și lumea lor”. Grija față de ceilalți din jur era nulă.

Ce este de fapt bunul-simț, sau, mai bine zis, ce a fost? Era un obicei din trecut când oamenilor le păsa mult mai mult decât azi despre efectul acțiunilor lor asupra celorlalți, în parte din frică față de autorități, dar și față de reacția imediată și mult mai vehementă a celor din jur. Da, exista simț civic înainte, dacă erai nesimțit sau săreai în ochi, cineva sigur te-ar fi atenționat în cel mai direct, chiar mârlănesc mod cu putință, ca să te doară. Un șofer nu ar fi parcat niciodată în poziția celui amintit mai sus decât dacă era membru sau fiu de membru important de partid, adică un șmecher, pentru că și-ar fi dat seama că greșește, nu doar față de lege, ci mai degrabă în fața celorlalți. Azi e mult mai ușor să fii șmecher, de fapt vine din oficiu…

Briscan Zara este scriitor și publicist