Ce nu ştim despre rugăciunea “Tatăl nostru”. Explicaţiile unui cercetător de la “Cuza”

S-a oferit să ne fie ghid printre numeroasele transformări suferite în ultimele cinci secole, prin înţelesurile diverse pe care le-a căpătat uneori prin schimbarea unui singur cuvânt şi amprentele culturale aproape invizibile păstrate de unul dintre cele mai cunoscute texte româneşti.

Tatăl nostru / Părintele nostru / Ocinaş

„Părintele nostru” pare că ar fi apărut pentru ca rugăciunea să semene mai mult cu textul în latină „Pater Noster”, prima versiune în care apare termenul „părintele” fiind destinată intelectualilor străini care se interesau de limba română. Explicaţia este însă cu totul alta: este o variantă specifică a graiurilor din nordul ţării (zona Moldovei şi Adrealului). Nu sunt rare cazurile când cărţile editate în acea zonă îl schimbau pe „tată” în „părinte”, iar cărţile editate în sud schimbau termenul „părinte” în „tată”. „Ocinaş” este începutul rugăciunii în slavonă (otče našu), iar în zone din Transilvania această titulatură încă se păstrează şi are sensul de „rugăciune”. Pentru cercetători, acesta este un indiciu că pe vremuri românii din acea zonă se rugau în slavonă.

Care eşti în ceruri / cer,

Singularul „cer” apare sporadic în variantele româneşti ale rugăciunii. Explicaţia cea mai probabilă este faptul că, în rostire, oamenii foloseau singularul pentru că mai târziu în text apărea „cer” la singular. Interesant este cum s-a impus folosirea pluralului pentru a diferenţia sensul (cerurile sunt casa lui Dumnezeu) de cel singular (cerul este ceva înnorat sau albastru).

sfin­ţească-Se numele Tău, 

În original, are de fapt sensul de „să fie sfinţit” şi nu de reflexiv: numele este sfinţit de oameni, prin comportamentul lor. Ideea este mai bine explicată la Sfântul Ioan Gură de Aur, care spune că Evanghelia nu ar fi trebuit să fie scrisă, ci ar fi trebuit să fie dedusă din comportamentul credincioşilor.

vie / să vină împărăţia Ta,

Din secolul al XVI-lea până azi circulă varianta „vie” pentru „să vină”. Este o formă deja dispărută din limba literară, dar ea nu este resimţită ca anormală aici.

fie/ facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pă­mânt. 

În varianta originală din greacă, cuvântul folosit înseamnă „a se face”, „a se întâmpla”, „a se produce”, dar îl înlocuieşte uneori şi pe „a fi”. Cele mai vechi traduceri româneşti îl aveau pe „fie”, o traducere după slavonă şi latină. „Facă-se” a apărut mai târziu, în secolul al XVII-lea, sub influenţa originalului grecesc, apoi dispare şi revine un secol mai târziu, devenind azi expresia standard.

Pâinea săţioasă / Pâinea noastră cea de toate zilele / Pâinea cea de-a pururea / Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi

Dintre toate pasajele din rugăciune, acesta a fost cel mai controversat şi a suferit cele mai multe transformări. Chiar şi în prezent, circulă două variante, dintre care cea mai folosită poate fi interpretată pur material – „pâinea cea de toate zilele”, iar cea de-a doua – „pâinea noastră cea spre fiinţă” cu o semnificaţie mistică, spirituală, aproape opusă concretului şi materialului existenţei zilnice.

În primele traduceri scrise ale rugăciunii, termenul folosit este „săţioasă”, un cuvânt care a circulat mereu în popor cu referire la proprietatea hranei de a fi nutritivă (azi este cunoscut mai mult un termen înrudit, „saţietate”). Din studierea pasajului în vechile versiuni româneşti, s-a ajuns la concluzia că în textul slavon cuvântul folosit se scria similar cu „săţioasă”, dar nu identic, iar traducerea, chiar dacă potrivită ca sens în context, nu ar fi fost 100% corectă. Varianta „săţioasă” apare atestată vreme de două secole.

În paralel, mai ales în zona Transilvaniei, circula şi varianta „pâinea noastră cea de toate zilele”, o traducere care probabil vine din limba latină. A apărut astfel şi în prima traducere românească a Noului Testament, din 1648, iar de acolo a fost preluată în textele religioase şi s-a impus cu această formă până în prezent.

O variantă mai puţin cunoscută, dar care se păstrează până în zilele noastre în Basarabia, este „pâinea noastră cea de pururea”, care a apărut în diverse traduceri timp de un secol. Varianta a apărut inclusiv ca încercare de a conferi o interpretare mistică sau metafizică a pasajului. În România, încă poate fi auzită în slujbe în care se cântă „Tatăl nostru” în varianta compusă de Ciprian Porumbescu, în locul clasicului Anton Pann.

„Pâinea noastră cea spre fiinţă” a apărut la începutul secolului al XIX-lea, datorită unei noi traduceri din greacă. Aceasta s-a realizat sub influenţa isihasmului, un curent mistic ce punea accentul pe concentrarea minţii şi pe liniştea interioară. În 1850, Anton Pann a realizat o versiune muzicală a rugăciunii, optând pentru această expresie. Se cântă astfel în biserici până în prezent şi este considerată normă, alături de „cea de toate zilele”. Este important de notat că cele două expresii folosite astăzi pot fi considerate, de fapt, sinonime. „Spre fiinţă” poate avea sensul de „spre asigurarea existenţei”, iar „de toate zilele” a cunoscut interpretări mistice, care trimit spre ideea de veşnice. Traducerea a fost îngreunată de faptul că, în originalul grec termenul folosit pe lângă cuvântul „pâine” este un cuvânt care apare doar în rugăciune şi nicăieri în altă parte a textului biblic.

şi ne iartă nouă datoriile/ greşelile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor/ greşiţilor noş­tri.

Deşi cuplul „datorii / datornici” pare unul mai modern şi cu trimitere spre piaţa financiară, termenii reprezintă de fapt versiunile mai vechi ale rugăciunii, indiferent că erau traduse din slavonă, greacă sau latină.  Această cerere face trimitere la parabola datornicului care a fost iertat de împăratul său pentru o datorie de 10.000 de talanţi, dar care, la rândul său, nu a iertat o datorie modică a confratelui său. Datoria desemnează aici binele pe care omul nu-l face şi răul pe care îl face. Dar chiar în pasajul care urmează rugăciunii de la Matei este explicitat sensul, arătându-se că prin datorie se înţelege păcatul. Echivalarea cu „greşale-greşiţilor”, apărută în Occident, dar şi în traduceri româneşti încă din secolul al XVI-lea, a fost introdusă tocmai pentru a elimina confuzia legată de o interpretare materială a rugăciunii.

Şi nu ne duce pe noi în ispită / năpastă / bântuială / tentaţie

În lumea catolică, la finalul anului 2017, această parte a rugăciunii a fost subiectul unor ştiri cu titluri precum: „Am înţeles greşit rugăciunea în ultimii 2000 de ani?”. Totul a plecat de la o afirmaţie a Papei Francisc, care a susţinut că traducerea este greşită, iar rugăciunea ar trebui nuanţată, astfel încât sensul să fie „nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită”. În lumea ortodoxă, pasajul nu a fost atât de controversat. Transformările prin care a trecut, în versiunile scrise, au ţinut de diversele sinonime ale cuvântului „ispită”. Unul dintre ele este „bântuială”, un cuvânt care încă se păstrează în slujbele oficiate cu ocazia cununiei religioase.

ci ne izbă­veşte de rău / cel rău / viclean

Câteva versiuni scrise făceau trimitere la un „rău” generalizat – toate nenorocirile care se întâmplă. Majoritatea traducerilor însă conţin ideea unui rău personalizat – Diavolul, aceasta fiind interpretarea unanimă a pasajului. Expresia „cel viclean”, care circulă şi în prezent, a apărut în secolul al XVI-lea şi a fost mereu preferată în Moldova, impunându-se datorită textelor tipărite aici.

Căci a Ta este împărăţia, puterea şi slava, 

a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, 

acum şi pururi şi în vecii vecilor.

Cercetătorii speculează că încheierea rugăciunii, cunoscută sub numele de doxologie, nu apărea probabil în rugăciunea originală. În Biblie, deşi Tatăl nostru apare în două evanghelii – Matei şi Luca – această încheiere apare doar la Matei. Cel mai probabil, odată ce a ajuns să fie preluată în slujbele bisericeşti, se simţea nevoia unei formule de încheiere.

Interesant este că „împărăţia”, ca termen denumind o realitate istorică, a fost tradus diferit de la o limbă la alta, în funcţie de formele de guvernământ cunoscute de vorbitori. În limba cumană, rugăciunea vorbeşte despre „hanatul Tău”, în alte zone ale lumii apare versiunea „sultanatul” sau „regatul”. În limba română, s-a impus „împărăţia Ta”, din perioada Imperiului Bizantin, de când au rămas în tradiţia ortodoxă şi numeroase rugăciuni pentru împărat.

Amin/ Adevăr

Cu o circulaţie foarte restrânsă, rugăciunea se încheia şi cu „adevăr”, reprezentând traducerea din ebraică a lui „amin”. Rolul cuvântului este de a întări cele spuse anterior, cu această întrebuinţare fiind prezent şi în alte pasaje din Biblie.

Iosif Camară a studiat rugăciunea timp de trei ani, în timpul doctoratului, şi a continuat să lucreze în domeniu, în cadrul Departamentului de Cercetare Interdisciplinar – Domeniul Socio-Uman al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Este membru al Centrul de Studii Biblico-Filologice „Monumenta linguae Dacoromanorum” (MLD).

SURSA: uaic.ro