Cum a devenit Fb „o uriaşă groapă de rahat”

Pe 11 decembrie anul trecut, dau să deschid facebook şi un robot mă anunţă sec: „Contul dvs a fost dezactivat definitiv. Nu mai sunteţi eligibil pentru acces la facebook. Din motive de securitate nu vă putem oferi explicaţii în legătură cu motivele…” Aşa, pur şi simplu, fără să fi fost avertizat sau, mai rău, sancţionat în prealabil pentru vreo „încălcare a standardelor comunităţii”, cum e obiceiul casei când algoritmii lor consideră că fie şi un simplu cuvânt, scos din context, ar putea să reprezinte cine ştie ce „crimă”.

Aveam contul ăla de 16 ani, mai exact din 2007 (cred că am fost printre primii 1% din România), adunasem, fără să fac eforturi în acest sens, aproape 4000 de friends şi peste 3000 de urmăritori. Dar cineva fără nume, chip şi viaţă, a decis la un moment dat, fără drept de apel, că nu mai „exist”.

Evident, pe lângă tot timpul investit în creşterea acelui cont, eu fiind un utilizator destul de activ, am pierdut tot ce postasem în cei peste 16 ani, mii şi mii de texte, mii de poze, mii de contacte.

Stupoarea mea a durat puţin, la fel şi furia de după, pentru că, mi-am zis, nu trebuie să mă las cucerit de emoţii. Era o bună ocazie să-mi dovedesc că nu am devenit dependent de o reţea socială. Apoi am încercat să înţeleg ce s-a întâmplat de fapt.

Aveam de mult semne, deci şi suspiciuni, legate de modul în care a evoluat facebook, că lucrurile păreau să se împută tot mai mult, că un utilizator banal ca mine chiar nu contează absolut deloc pentru un business cu venituri mai mari decât PIB majorităţii ţărilor din lume şi cu o „clientelă” care numără la ora actuală circa jumătate din populaţia planetei. Nu eram pentru ei nici măcar cât o picătură într-un ocean.

Aşa că n-am făcut mare tam-tam, mi-am deschis alt cont şi am luat-o de la zero, rămânând însă aproape convins că e ceva putred de tot în tot ecosistemul ăsta numit reţele sociale şi că ele spun ceva, deloc bun, inclusiv despre noua economie globală şi, implicit, despre noua societate în care trăim de vreo 10-15 ani cel puţin.

Zilele trecute, am început să întrezăresc şi nişte răspunsuri.

La sugestia unui prieten (ironia sorţii, tot de pe facebook), citesc o analiză în Financial Times despre ceea ce autorul numeşte „enshittification”, un cuvânt pe care American Dialect Society l-a declarat Cuvântului Anului în 2023. În traducere mot à mot, enshittification ar fi un fel „înrăhătăţire”, dar pentru că sună cam aiurea, o să-i spun, cu expresie pe care de altfel o foloseşte şi autorul la un moment dat, „transformare într-o groapă uriaşă de rahat”.

Ce spune în esenţă autorul (Cory Doctorow, profesor de computer science la Open University şi consilier special al Electronic Frontier Foundation) este că serviciile pe care le oferă platformele care au colonizat internetul (facebook fiind cea mai importantă) şi de care am devenit tot mai dependenţi, s-au degradat până într-acolo încât au devenit nişte „uriaşe gropi de rahat”, ajungând să-şi exploateze la maxim, fără drept de apel, deci abuziv, atât utilizatorii simpli (ca mine şi ca tine), cât şi clienţii de afaceri, adică cei care plătesc pentru promovare, totul fiind orientat exclusiv către îmbogăţirea acţionarilor.

Evident, autorul dezvoltă ideea şi explică detaliat tot procesul prin care s-a ajuns la această enshittificare, nu e loc acum să o fac eu, dar las la sfârșitul textului un link către sursă. Ce-i important totuşi de spus aici e că procesul ăsta s-a produs în trei etape şi că, prin ceea ce se numeşte „efectul de reţea”, atât utilizatorii simpli, cât şi clienţii de afaceri (firme, media) au devenit „prizonieri” neputincioşi, pradă sigură pentru abuzul de care vorbeam mai sus.

Aici simt nevoia să dau un citat din text, pentru a vă face o idee mai clară la ce se referă: „Un produs sau serviciu beneficiază de efecte de reţea atunci când se îmbunătăţeşte pe măsură ce mai mulţi oameni se înscriu pentru a-l folosi. Ai aderat la Facebook pentru că prietenii tăi erau acolo, iar apoi alţii s-au înscris pentru că tu erai acolo.

Dar Facebook nu avea doar efecte de reţea mari, avea şi costuri mari de schimbare. Costurile de schimbare sunt tot ceea ce pierzi atunci când părăseşti un produs sau un serviciu. În cazul Facebook-ului, erau toţi prietenii acolo pe care îi urmăreai şi care te urmăreau. În teorie, aţi fi putut pleca cu toţii în altă parte; în practică, eraţi împiedicaţi de problema acţiunii colective.

Este greu să faci ca o mulţime de oameni să facă acelaşi lucru în acelaşi timp. Deci utilizatorii finali ai Facebook-ului s-au angajat într-o luare de ostatici mutuală care i-a ţinut lipiţi de platformă. Apoi, Facebook a exploatat acea situaţie de luare de ostatici, retrăgând surplusul de la utilizatorii finali şi alocându-l la două grupuri de clienţi de afaceri: cei care plătesc pentru reclamă şi marii editori de presă.”

Apoi, pe acelaşi principiu, au fost luaţi „ostatici” şi aceştia din urmă, pentru a ajunge la ceea ce sunt azi aproape toate aceste platforme: nişte uriaşe gropi de rahat pentru utilizatori şi clienţii de afaceri şi paradisuri financiare pentru acţionarii lor.

Autorul vorbeşte şi despre procesele şi mecanismele legale, economice şi politice prin care s-a ajuns la „enshittificare”, precum şi despre posibile soluţii, dar vă las să descoperiți singuri urmând link-ul la sursă.