Discursul studentului A.D. Xenopol la Putna, de o uimitoare actualitate şi după 150 de ani

S-a organizat şi un concurs în acest sens, din juriu făcând parte Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu şi Vasile Pogor. Spre uimirea acestor trei mari personalităţi, organizatorii le-au înaintat spre jurizare doar un singur discurs, cel al studentului A.D. Xenopol (1847-1920). Într-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu pe 6 august 1871, Mihai Eminescu explică faptul că nu comitetul de organizare a decis ca juriul să primească doar un text, ci "numai membrii aceia, care lucrase şi ei cuvântări, şi care citind pe a d-lui Xenopol şi convingându-se cum că ar fi cea mai bună din toate, şi-au retras din bună voie pe ale lor". Desigur, e un fapt rarisim ca, la un concurs de acest gen, competitorii să se declare de la început învinşi şi să recunoască, in corpore, un câştigător.

Textul tânărului de doar 24 de ani A.D. Xenopol este extrem de profund şi, mai ales, de actual. Voi reda câteva pasaje din acest discurs, pentru a vă convinge de acest lucru citând, prin bunăvoinţa scriitorului Cassian Maria Spiridon, din textul publicat în revista "Convorbiri literare", nr. 12 din 15 august 1871, pp. 186-192 (am optat pentru o "diortosire" a limbajului, spre a fi mai uşor de lecturat). Iniţial, am fost ispitit să fac o serie de comentarii. Am considerat, pe de o parte, că este mai cuminte să mă abţin, iar pe de altă parte, îmi doresc ca fiecare să poată "digera" ideile de mai jos fără nici o influenţă sau vreo grilă de interpretare propusă de mine. Sunt convins că nu veţi regreta timpul alocat lecturii.

– "Dar astăzi, cu toate turburările timpurilor, nu e atâta vorbă de războaie şi de lupte sângeroase;  răul nu este atâta în afară, cât înăuntrul nostru şi în contra acestuia este de luptat. (…) În dezbinarea dinlăuntru stă slăbiciunea tuturor; în această nearmonie a inimilor şi spiritelor stă rădăcina mai adâncă a relelor ce ne bântuie, a pericolelor ce ne ameninţă. De aceea, pe mormântul bărbatului ce a ştiut a concentra în sine toate razele de bine ale poporului său, să cugetăm la o apropiere a tuturor, din toate părţile, spre o împreună lucrare" (pp. 189-190).

– "Să lucrăm cu toţii împreună la răspândirea aceloraşi credinţi şi speranţe, să legăm românul din Ardeal cu cel de lângă Prut prin cuget şi simţire, şi să lăsăm mersului istoriei apropierea tuturor intereselor. Când tot românul va tinde către un ţel, când unirea minţii şi a inimii va fi încheiată, atunci acea politică va urma numaidecât din însuşi mersul lucrurilor!" (p. 190).

– "Pe timpul lui Ştefan, elementul cel bun predomina înlăuntrul ţării, căci acesta era unit în jurul unui centru, astfel că putea menţine înlăuntrul ţării unitatea şi lupta se concentra împotriva răului din afară. Astăzi, răul e mai mult înlăuntrul nostru din cauză că elementul bun rămâne răzleţit, nefiind un suflet mare în jurul căruia să se concentreze tot ceea ce este mai ales în naţiunea noastră" (p. 191).

– "Ştefan cel Mare avea mai mult a se lupta contra pericolelor din afară. Arma sa era fierul; puterea sa, virtutea inimii şi braţul neobosit; victoriile sale erau repurtate pe câmpul stropit cu sângele bravilor români. Timpul de astăzi a schimbat totul, şi răul, şi lupta contra lui. Noi avem să ne luptăm mai mult contra dezbinării, (contra) neînţelegerilor interioare: arma noastră este pana şi graiul: puterea noastră, virtutea inimii nu mai puţin trebuincioasă decât pe câmpul de război – şi spiritul neobosit; victoriile noastre se vor urma în tăcere, în sfera cea ascunsă a gândurilor omeneşti. Dar cu toată această deosebire, rămâne adânca asemănare a luptei, acuma ca atunci, în contra unui rău care ameninţă existenţa şi propăşirea poporului nostru" (p. 191).

– "Să fim ceva prin lucrarea noastră şi nu numai prin ajutorul lucrărilor altora. Să nu aşteptăm pururea lucrări gata de la alte popoare; să nu introducem în poporul nostru, pentru a mulţumi trebuinţele lui, aşezăminte străine, ieşite din munca şi osteneala altor popoare; să nu traducem veşnic cele de nevoie pentru întinderea şi adâncirea cunoştinţelor noastre, ci să căutăm a scoate din creierii noştri însuşi cele de trebuinţă pentru propăşirea poporului, precum scotea Ştefan cel Mare din muşchii poporului român însuşi puterea pentru apărarea lui" (p. 191).

– "Să nu ne înşelăm asupra stării în care ne aflăm. Să nu ne orbim noi înşine prin linguşiri şi înălţări peste ceea ce suntem în adevăr. Când Ştefan cel Mare îşi scăpa poporul întreg prin vitezele sale lupte, când întregul popor înălţa rugi fierbinţi către cer pentru măritul Voievod, acesta, departe de a se mândri de propriile fapte, petrecea după obiceiul timpului de atunci zile întregi în post şi în rugăciune şi nu se orbea asupra primejdiilor ce-l aşteptau şi de acolo înainte, asupra muncii ce avea încă de muncit pentru a ajunge la ţelul său" (p. 192).

– "Să nu ne grăbim întru realizarea scopului nostru. Să nu pripim prin o lucrare nesocotită mersul împrejurărilor, pentru a nu arunca în o veşnică noapte mândrul viitor ce începe a luci" (p. 192).