INTERVIU: „Oamenii trebuie să înțeleagă că, într-un moment foarte dificil din viața unei familii, transplantul este modul de a lăsa ceva în urmă”

Este cunoscut pentru că a dezvoltat tehnologii revoluţionare cu privire la administrarea perfuziilor şi pentru câştigarea a două premii importante în lumea medicală – „NRS CareerResearchFellowship“ şi „MRC confidence in concept award“. Prezent la Iași la Forumul de Transplant Renal care a avut loc în perioada 7 – 8 iunie, acesta a vorbit într-un interviu oferit „Ziarului de Iași despre evoluția transplantului și, totodată, despre necesitatea conștientizării importanței donării de organe.

Acesta a explicat că în Anglia, spre deosebire de alte țări, și inclusiv de România, comunicarea medic-pacient este extrem de importantă, pacientul fiind implicat în decizia medicală, medicul curant având obligația de a-i explica în ce constă o anumită procedură, care sunt riscurile și care sunt variantele disponibile.

Ați absolvit UMF Iași, iar mai apoi ați ajuns chirurg în Anglia. Ce parte din România nu ați regăsit acolo și ați fi dorit să o vedeți?

Foarte multe părți din România au lipsit, pentru că e o țară deosebită, specială și pentru că, desigur, ești în alt mediu. Nu ai aceiași prieteni, oamenii sunt diferiți și ia o perioadă de timp să te adaptezi.

Se vorbește deseori despre faptul că medicii nu pleacă din țară din cauza factorului financiar, ci mai degrabă pentru că în alte țări au alte șanse pentru cercetare sau efectiv pentru a profesa. Este adevărat?

E foarte greu să extrapolezi motivele pentru care medicii pleacă pentru că fiecare are câte un motiv aparte. Din punctul meu de vedere a fost simplu: a fost vorba despre evoluția profesională, pentru că transplantul în România, în momentul respectiv, era foarte la început. Posibilitățile de pregătire erau mici și pentru mine a fost ceva ce mi-am dorit întotdeauna să fac; a fost șansa să profesez ce am vrut. Un alt aspect a fost partea de cercetare, care e o componentă foarte importantă pentru cariera mea și mai ales în profesia medicală.

Care ar fi fost parcursul profesional al dumneavoastră dacă ați fi rămas aici?

Am lucrat într-un colectiv extraordinar cu profesorul Cristian Dragomir și cu profesorul Viorel Scripcariu, am fost o echipă de vis și cu siguranță ar fi fost în continuare o carieră la fel de bună, însă diferită, mai mult pe partea de chirurgie generală. Sigur că dezvoltarea transplantului a fost un vis al profesorului Dragomir și al echipei dumnealui, dar sigur ar fi durat mai mult,dovadă fiind că nici acum transplantul în România nu este foarte bine dezvoltat și încă e nevoie de pași importanți.

Deși numărul de centre acreditate pentru prelevarea organelor a crescut în ultimii ani, în continuare în România se fac destul de puține transplanturi, asta în condițiile în care listele de așteptare sunt tot mai lungi. Ce s-ar putea face pentru ca numărul transplanturilor să fie mai mare?

Nu este o soluție unică, pentru că fiecare soluție trebuie adaptată la realitățile sociale și economice ale fiecărei țări. În primul rând,ține de educație, și asta nu înseamnă educația medicilor, ci și a populației. Pentru foarte mulți oameni,transplantul este singura șansă de supraviețuire, nu există alternativă de tratament, dar  este nevoie de publicitate și ar trebui ca toată lumea să înțeleagă că este nevoie de transplant, face parte din tratamentul de rutină acum.

Ar trebui modificată legislația în ceea ce privește donarea de organe, iar orice persoană să fie considerată automat donator?

Și în Marea Britanie, în momentul actual partea de legislație este un subiect foarte aprins de discuție. Țara Galilor a schimbat legislația pentru „opt-out” (n.red.o persoană care trăiește cel puțin 12 luni pe teritoriul țării devine automat donator de organe când moare) și e foarte probabil ca și Scoția și Anglia să o schimbe cât de curând la fel. Oricum, legislația este doar o proporție din toată ecuația. Desigur, creează mediul ca să poți dezvolta transplantul, dar fără educație… „Opt out” există în mai multe variante, e mai ușor, mai „soft”, dar și rigid, acolo unde toată lumea este considerată donator.Nimeni nu poate să aplice însă „opt out” din punct de vedere etic, pentru că nu poți să te duci la o familie să îi spui că e obligatoriu. Lași un gust amarîntr-un momentfoarte dificil din viața familiei și atuncieducația trebuie făcută în așa măsură încât lumea să înțeleagă că este modul, într-un moment foarte dificil din viața unei familiei, de a lăsa ceva în urmă.

Credeți că există un conflict religios, mai mult intern, care îi oprește pe oameni să accepte ideea de donare a organelor?

Religia este peste tot în toată lumea, este favorabilă conceptului de donare de organe, totul face parte din educație pentru că biserica sau statul poate să sprijine conceptul de donare, dar până la urmă e o decizie individuală care trebuie respectată. Și atunci sigur că individul are noțiunea de a dona, înțelege beneficiul pe care îl are, o viață poate salva șapte oameni.

La transplantul de pancreas, este nevoie de o pregătire și o tehnică chirurgicală impecabilă

România este cunoscută ca fiind una dintre puținele țări care practică și transplantul de la donator viu. Cum se procedează, de exemplu, în Anglia?

Acum câțiva ani, transplantul renal a fost în proporție de jumătate făcut de la donator viu. Lista de așteptare este foarte mare, orice perioadă suplimentară de dializă are un efect asupra duratei vieții, nu doar asupra calității, și transplantul trebuie făcut într-un timp util, pentru că după cinci-șase ani de dializă nu este același rezultat, indiferent de calitatea rinichiului.Pe lângă faptul că a evita dializa este important pentru pacient, și pentru societate sunt niște avantaje extraordinare pentru că dializa costă foarte mulți bani. După un an de zile, transplantul devine din punct de vedere financiar un beneficiu. Transplantul de la donator viu se face în continuare, în Edinburgh 40% dintre transplanturi sunt făcute cu donator viu, este o practică răspândită în continuare.

Transplantul de pancreas este unul dintre cele mai dificile, având risc mare de infecție și de respingere. Cu toate acestea, există, cel puțin în România, o nevoie foarte mare, însă în același timp și un număr foarte mic de astfel de transplanturi. Ce anume lipsește?

Pancreasul este foarte dificil din mai multe puncte de vedere, există o serie de componente care trebuie să funcționeze foarte bine, partea de recoltare, de evaluare a grefonului este mult mai dificilă prin natura organului. Este nevoie de o pregătire și o tehnică chirurgicală impecabilă, pentru că partea de chirurgie la donator este urmată de partea de chirurgie, pregătirea organului înainte de a fi transplantat, care este esențială. Riscurile de complicații sunt mult mai mari după transplant, nu neapărat din punct de vedere al transplantului, dar cei care îl primesc sunt diabetici și au un nivel mai mare de complicații. Fără doar și poate este un transplant de care este nevoie și sunt mulți oameni care beneficiază de un transplant de pancreas; trebuie dezvoltat. Pașii sunt mici și trebuie făcuți constant, va fi dificil oricum. Orice program a avut problemela început, orice program are complicații, dar trebuie susținut, pentru că dacă faci azi un transplant, unul peste trei luni, altul peste șase luni nu va fi niciodată experiența care trebuie acumulată. Și atunci revine toată discuția la donator.

Considerați că Iașul este izolat din punct de vedere medical? Având în vedere că întotdeauna atunci când sunt prelevați doi rinichi, unul ajunge la București.

Nu cred, pentru că fiecare țară are sistemul ei. Noi putem recolta rinichii în Edinburgh și pot ajunge în orice colț de țară pentru că e un sistem național. Recoltarea este cumva separată de implantare, un rinichi este alocat la un pacient care este ales de un sistem foarte complex, un algoritm care îl pune pe fiecare în funcție de beneficii.Sistemul actual în România cred că este o reflecție a numărului redus de organe, de donatori, pentru că dacă ar fi donatori, ar apărea și nevoia de o listă națională, o listă de alocare. Nu aș zice că este defavorizat, dimpotrivă, Iașul este o parte dinamică din punct de vedere al transplantului, este un centru care are intenții de a se dezvolta și are o abordare a problemei foarte bine pusă la punct. Ca să ai un program de succes, trebuie să ai o pregătire de rigoare.

Spuneați despre lipsa listelor de așteptare și despre faptul că este influențată de lipsa donatorilor.

Este un proces în evoluție. Când începi un program, mai întâi e un program local, o listă de așteptare locală, dar pacienții respectivi,undeva în sistemul național, figurează și le sunt oferite organe în funcție de nevoi. Modul de a decide o listă națională sau locală este diferit, depinde de organizare, de logistică, e foarte greu să ai o logistică care să poată să îți permită un program național. Ai nevoie de un centru care să coordoneze tot, pentru că trebuie să fie un sistem transparent și care să dea fiecărui pacient o șansă, trebuie să fie echitabil.

Care sînt fricile cele mai mari ale medicilor din Anglia?

Sistemul american nu a penetrat foarte bine Europa și e foarte bine, problema nu este malpraxisul, ci în mijloc se află comunicarea. În Marea Britanie avem datoria de a vorbi cu pacientul, de a avea o discuție foarte clară și deschisă cu el nu doar despre riscurile unei proceduri, ci mai ales despre posibilitățile de tratament, care sunt opțiunile. Când ai această discuție, șansa de a fi vorba de malpraxis dispare, deci totul ține de comunicare. Mi-e greu să comentez despre cum este în România în schimb, sunt plecat de 21 de ani, nu știu cum este exact.

Într-un interviu oferit pentru Ziarul de Iași, neurochirurgul Bogdan Iliescu spunea că medicii pleacă din țară fiindcă aici nu mai găsesc respect pentru profesie. Este mai respectată în Anglia?

Sunt presiuni peste tot, sistemul se confruntă cu alte probleme și e greu să spui că medicul este sau nu respectat. Însă nu există o atitudine paternală, totul se discută în acest moment cu pacientul care este implicat în decizia medicală, oricare ar fi ea. I se prezintă totul, el trebuie să înțeleagă care sunt implicațiile unui tratament sau al altuia, lucrurile trebuie puse în balanță și atunci datoria medicului devine să informeze foarte bine pacientul.Nu poate lua decizii pentru el, foarte mulți pacienți spun că e dificil să ia o decizie, însă toată lumea vrea informații, contează mult transparența comunicării.

Tatăl dumneavoastră, prof.dr. CorneliuOniscu, este unul dintre cei mai reputați chimiști ieșeni, care încă activează la Facultatea de Inginerie Chimică „Cristofor Simionescu” de la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași. Cum a văzut decizia de a părăsi țara?

A fost greu, sunt singurul copil și avem un spirit de familie foarte apropiat. 20 de ani este mult, pentru ei a fost greu la început, vorbim foarte mult la telefon. Au înțeles că din punct de vedere profesional pentru mine este o evoluție. Chiar dacă primii ani au fost dificili, au văzut beneficiile și evoluția profesională, mediul în care am lucrat. Tatăl meu e un cadru didactic, eu lucrez în mediul academic și a înțeles că pentru mine nu este important numărul de operații, este mai mult decât asta, este partea academică, cercetarea, posibilitatea de a face ce mi-am dorit.

Ați simțit vreodată vreo presiune, știind că urmați un domeniu oarecum conex cu al său?

Nu, deloc. Părinții mei au făcut alte facultăți, eu sunt singurul medic din familie și e diferit. Nu a fost vreo presiune, faptul că el a avut o carieră academică de succes, a fost un sprijin.

V-ați gândit să „răsplătiți” Iașul în timp cu un tratament sau cu o nouă tehnică medicală revoluționară?

Da, de aceea suntem aici. Partea tehnică nu contează foarte mult, contează foarte mult să sprijinim noțiunea de transplant și să încurajăm lumea să considere donarea ca un gest normal, ca o parte de zi cu zi. Chirurgia donatorului a evoluat foarte mult în ultimii 20 de ani, de la o chirurgie deschisă cu incizie de 20-25 de centimetri, la o chirurgie minim invazivă.