Mituri şi inerţii

Am urmărit, fireşte, unele din reacţiile suscitate de anunţul morţii generalului Pacepa. Las la o parte însăilările amatoristice, care privilegiază senzaţionalismul ieftin. M-am bucurat, în schimb, să văd cu câtă prudenţă şi grijă pentru detaliul revelator discută chestiunea istoricul Dennis Deletant în Ion Mihai Pacepa. O perspectivă personală (pe site-ul G4Media); mi-au plăcut, de asemenea, disocierile limpezi pe care le face, cu o rigoare exemplară, doamna Jela Despois în Doliu uriaş după Ion Mihai Pacepa? (pe site-ul LaPunkt). Texte cu atât mai remarcabile cu cât, fiind vorba de un personaj aparte, e greu de găsit tonul potrivit. A avut fuga lui Pacepa consecinţe distrugătoare pentru serviciile secrete din „lagărul” comunist? Din informaţiile care se cunosc se pare că da, ceea ce este un fapt pozitiv. Legată de această întrebare este disputa etichetării lui Pacepa drept „trădător”. Site-urile şi publicaţiile ultranaţionaliste, precum şi un mare număr de internauţi care n-au scăpat prilejul să se dea în spectacol, aşa îl consideră. Dar pe cine a trădat Pacepa? A trădat Securitatea, acea odioasă instituţie care bătea, schingiuia, omora, supraveghea, şantaja, se insinua în viaţa oamenilor, asculta telefoanele, deschidea scrisorile etc.,etc.? Şi-a trădat ţara, adică România ceauşistă, ţara partidului unic şi a dictaturii personale? Să fim serioşi: Pacepa nu e primul (şi nici ultimul) spion care trece în cealaltă tabără, iar subtilităţile de ordin etic nu-şi au, de regulă, locul în astfel de cazuri. De fapt, în ura faţă de „trădătorul” Pacepa acţionează două mituri: mitul Securităţii „patriotice”, care ne-a apărat de duşmani (mai ales de sovietici) şi mitul lui Ceauşescu mare patriot, omul care a făcut o sumedenie de lucruri bune şi care a schimbat faţa României. Aceste două mituri sunt de o deconcertantă tenacitate şi e uşor să ne convingem dând o simplă „raită” pe Facebook.

Despre mitul Securităţii patriotice nu cred că merită să vorbim prea mult. El are mare trecere la adepţii teoriilor conspiraţioniste, care socotesc că Securitatea a dejucat planuri diabolice urzite de duşmanii patriei noastre. Această imagine pozitivă a fost întreţinută, fireşte, chiar de securiştii înşişi, atât înainte, cât şi (retroactiv) după 1989. Aş vrea să relatez o amintire personală ce mi se pare semnificativă în acest sens. Era pe la mijlocul anilor ’80 şi participam, alături de alte cadre didactice, la o întâlnire de zece ani de la terminarea studiilor a unei promoţii de la secţia de Franceză a Universităţii ieşene. Aşa cum se obişnuieşte în astfel de cazuri, ne-am adunat într-un amfiteatru şi fiecare dintre foştii studenţi (dintre fostele studente, mai bine zis, fetele fiind net majoritare la Litere) a povestit ce a făcut în perioada de după terminarea studiilor. S-a întâmplat că trei dintre ele (studente cu note bune, de altfel) fuseseră recrutate de Securitate la absolvire, cunoaşterea limbii franceze (şi eventual, ca limbi secundare, a englezei sau a germanei) fiind indubitabil un argument în plus pentru astfel de angajări. Întâi m-am mirat că Securitatea reuşise să obţină, la acea promoţie, o „recoltă” atât de bogată. Dar mirarea s-a transformat în stupefacţie când una dintre cele trei a vorbit, cu vocea gâtuită de emoţie (netrucată), despre şansa extraordinară care i s-a oferit şi despre cum de atunci înainte viaţa ei a căpătat, cu adevărat, un sens. Şi încă un amănunt: în recenta sa carte (pe care am comentat-o aici acum trei săptămâni), Ovidiu Nimigean reproduce la un moment dat câteva pagini din dosarul său de la Securitate. Nu mică mi-a fost surpriza să recunosc în tovarăşa locotenent-major care îl supraveghea pe Nimigean pe una din cele trei absolvente „convertite” la securism, nu aceea mândră de realizările ei, ci una dintre colege, care îşi făcea şi ea cu devotament datoria faţă de patrie şi mai ales faţă de Partid.

În ce priveşte celălalt mit păşim pe teren minat. Ceauşescu este încă perceput, de largi categorii ale populaţiei, drept un patriot exemplar, graţie căruia ne-am păstrat independenţa, am înfruntat ostilitatea şi lăcomia marilor puteri şi n-am pierdut Ardealul. Difuzarea, chiar în aceste săptămâni, a unor filme din „epopeea naţională” – Burebista, Dacii, Columna etc. – confirmă cât de puternic este mitul şi cât de comod este să apeşi pe pedala naţionalismului. Pe de altă parte, e larg răspândită în imaginarul colectiv ideea că Ceauşescu, demiurg de neegalat, a făcut totul (nu repeta el, obsesiv, să facem totul?): Ceauşescu a făcut metroul, a făcut canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărăşanul, a făcut fabrici, uzine, a construit blocuri, şcoli, spitale etc.,etc. şi, nu o dată, acestor realizări li se opune nevolnicia celor care, de trei decenii, n-au făcut nimic. Măcar două observaţii trebuie făcute aici. Mai întâi, nu Ceauşescu a făcut metroul, Transfăgărăşanul ş.a.m.d., ci oamenii le-au făcut, adesea cu mari eforturi şi obligaţi să suporte dureroase privaţiuni. Asta nu scuză apatia guvernelor care s-au succedat după 1989, combinată cu păguboasa obişnuinţă a multor români de a încerca să se „descurce”, precum în vechiul regim. În al doilea rând, statele europene occidentale, unele (Germania, Franţa) ruinate după al doilea război mondial, au cunoscut ulterior o dezvoltare accelerată spectaculoasă, economică şi urbanistică: cartiere de blocuri, mijloace de transport moderne, tunel sub Marea Mânecii etc. – toate astea le-a făcut capitalismul şi nu vreun partid comunist condus de un lider „providenţial”.

Sunt convins că astfel de argumente nu le vor schimba părerea celor care au convingeri bine înşurubate: fără inerţia gândirii, miturile n-ar mai fi ce sunt.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor