Moartea unui mare învăţat

Începând cu anul 1964, o dată cu absolvirea Filologiei ieşene şi până în ultimele zile ale vieţii, aşadar, timp de aproape 55 de ani, şi‑a desfăşurat activitatea la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi, mai întâi ca lexicograf, redactor la dicţionarul academic al limbii române (DLR), şi continuând apoi, începând cu anul 1976, ca fondator şi şef al departamentului de toponimie românească. Între anii 1997 – 2007, a fost şi profesor la Catedra de Limbă Română şi Lingvistică Generală a Facultăţii de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde a predat cursuri de înalt nivel de lingvistică generală, istoria limbii române, sintaxă istorică şi toponimie românească. Dotat nativ cu calităţi fizice şi intelectuale de excepţie, a fost nevoit să se confrunte, în ultimele decenii de viaţă, cu două boli foarte grave, pe care le-a înfruntat cu stoicism şi cu umor, continuându‑şi cu tenacitate activitatea de cercetare. Caracter contradictoriu, marcat de o neobişnuit de acută conştiinţă a valorii personale, dublată de un intens spirit critic şi autocritic, a refuzat să conducă doctorate, preferând, după pensionare, să se retragă la Institut şi să‑şi concentreze forţele spre finalizarea operei sale de o viaţă, Tezaurul toponimic al României. Moldova, lucrare gigantică, înscrisă între proiectele de cercetare prioritară ale Academiei Române.

Posteritatea va confirma, sunt sigur, aprecierea pe care o formulez acum: Dragoş Moldovanu trebuie considerat creatorul toponimiei cu adevărat ştiinţifice în România. Până la el, parţial şi astăzi, în alte centre de cercetare ale ţării, cercetarea toponimiei, practicată adesea de geografi sau istorici fără pregătire lingvistică, a avut un caracter descriptiv-documentar, marcat de inconsecvenţe şi erori masive. O excepţie notabilă o constituie lucrarea de sinteză publicată în 1963 de Iorgu Iordan. Noutăţile introduse de Dragoş Moldovanu sunt de natură teoretică şi metodologică. Asumându‑şi principiile teoretice ale lingvisticii structural-funcţionale promovate de Eugenio Coseriu, Dragoş Moldovanu a imaginat un admirabil model de lexicografie toponomastică, deopotrivă structural-funcţională şi diacronică. În plus, în buna tradiţie ieşeană inaugurată de A. Philippide şi continuată de Gh. Ivănescu şi Vasile Arvinte, toponimistul ieşean a înţeles că fără cunoaşterea temeinică a istoriei limbii române şi a dialectologiei româneşti, a fundamentelor latine, a interferenţelor multiple ale limbii române cu limbile de contact, începând cu limbile germanice vechi, limba slavă veche, limbile turcice, greaca, turca, limbile slave moderne, aşadar fără aportul permanent al indo‑europenisticii, romanisticii, elenisticii, germanisticii, slavisticii şi turcologiei, o cercetare toponimică ştiinţifică nu este posibilă. Metoda pe care a pus‑o la punct Dragoş Moldovanu include şi o minuţioasă etapă de documentare primară, de teren, efectuată de‑a lungul deceniilor, pe baza unor chestionare complexe imaginate şi redactate de el însuşi. Specialiştii ştiu că domeniul cel mai delicat al studiului onomasticii, în speţă al toponomasticii româneşti, este stabilirea filiaţiilor şi a etimologiilor. Amplele studii pe care Dragoş Moldovanu le-a dedicat monografic studiului unor toponime de maximă importanţă, precum hidronimul Moldova (germana veche) sau politonimele Cluj şi Braşov (latină), pentru a menţiona doar pe cele mai cunoscute, reprezintă modele şi repere metodologice, pentru sine şi pentru foarte puţinii săi colaboratori (colectivul condus de el nu a atins niciodată decât în epocile faste numărul de cinci membri – cu şef cu tot!). Preferând să se afle mai degrabă în linia întâi, să se confrunte, altfel spus, mereu cu noul, Dragoş Moldovanu s‑a preocupat prea puţin de „valorificarea” şi „difuzarea” numeroasele sale studii şi articole de toponimie românească şi de filologie românească veche, căci marele toponimist era deopotrivă şi un proeminent filolog, studiile sale dedicate unor probleme dificile ale filologiei româneşti vechi reprezentând şi ele repere ale cunoaşterii vechii culturi româneşti. Adunarea şi publicarea în volume compacte a acestor studii va desena profilul proeminent al redutabilului erudit şi teoretician de marcă, al cărui portret încerc să îl schiţez aici. Urmaşilor şi ucenicilor lui de la departamentul de toponimie al Institutului „Philippide” le‑ar reveni şi această sarcină de punere în circulaţie a operei magistrului lor. Dar datoria lor prioritară este aceea de a finaliza fiecare partea sa de contribuţie la Dicţionarul toponimic al Moldovei, aşa cum a fost proiectat de Dragoş Moldovanu.

În altă epocă şi în altă ţară, unui învăţat cu talentul, cu suprafaţa intelectuală, cu dăruirea autentic patriotică a lui Dragoş Moldovanu i s‑ar fi acordat onoruri academice şi de stat, i s‑ar fi pus la dispoziţie resurse suficiente, poate chiar un Institut specializat, pentru a‑şi putea aplica ideile creatoare şi a‑şi duce la capăt lucrările de importanţă naţională pe care le‑a conceput, iniţiat şi urmat cu tenacitate până în ultimele zile de viaţă.

În ţara noastră extenuată, moartea unui savant nu reţine atenţia publică nici cât pâlpâirea slabă a unui fapt divers. (Eugen MUNTEANU)