Neolegionarii (I)

De Sorin CUCERAI

sâmbătă, 08 iunie 2013, 01:50

1 MIN

Cred în elite şi ierarhii naturale, deci într-o societate cu două clase: una a stăpânilor şi cealaltă a supuşilor. Cred că, în mod natural, femeia trebuie să se supună bărbatului, copilul părintelui, cel ce nu are celui ce are, angajatul angajatorului, inferiorul superiorului, discipolul liderului, minoritarul majoritarului şi aşa mai departe.

Sunt din ce în ce mai prezenţi în spaţiul public. Îi găseşti pe Facebook, în partide politice, în universităţi, îî citeşti în ziare şi reviste, îi vezi invitaţi la televiziuni. Îşi spun „liberali”, „liberali clasici”, „libertarieni”, „liberal-conservatori” sau „conservatori”. Unii dintre ei, mai imaginativi, îşi spun chiar „creştin-democraţi”. Cu toţii afirmă că sunt „de dreapta”. Nu se înţeleg neapărat foarte bine unii cu ceilalţi, ba chiar între ei se pot dezvolta uneori ostilităţi personale foarte puternice, dar cu toţii exprimă un set comun de convingeri. Şi asta îi face să fie un grup distinct.

Cu toţii profesează un conservatorism social extrem, întemeiat adesea pe tradiţia hermeneutică cea mai radical conservatoare a teologiei ortodoxe. Cred în elite şi ierarhii naturale, deci într-o societate cu două clase: una a stăpânilor şi cealaltă a supuşilor. Cred că, în mod natural, femeia trebuie să se supună bărbatului, copilul părintelui, cel ce nu are celui ce are, angajatul angajatorului, inferiorul superiorului, discipolul liderului, minoritarul majoritarului şi aşa mai departe. Pentru ei, virtutea supremă e ascultarea, supuşenia, obedienţa faţă de autoritatea „naturală”, faţă de cel care în mod „natural”, „obiectiv” îţi este superior ierarhic. Viciul suprem: egalitarismul, perceput ca păcat împotriva naturii, ca „relativism moral”, ca „postmodernism”, ca o „confuzie a valorilor”, ca denaturare a adevărului, ca o cacofonie care urâţeşte lumea; pe scurt, ca sursă a tuturor relelor.

Lumea lor e în mod „natural”, „obiectiv”, „esenţial” ierarhică şi închisă, întemeiată pe principiul autorităţii. Tocmai de-asta fiecare dintre ei se revendică de la „marile nume”, de la tradiţie, de la ascendenţa familială, de la doctorate exemplare, de la universităţi de renume, de la calitatea de administrator de firmă sau de la orice altceva care să le legitimeze propriul prestigiu social, deci propria autoritate. Fiindcă asta îi aşează, la nivel ontologic, în clasa „naturală” a stăpânilor – deci îi îndreptăţeşte în plan subiectiv să ceară sau să îşi aroge privilegii. Aceasta este, pentru ei, „lumea naturală”, statu quo-ul care trebuie menţinut cu orice preţ şi prin orice mijloace.

Aceasta este şi sursa opoziţiei lor la socialism şi la comunism. În primul rând pentru că socialismul a impus o lume tot închisă, dar „pe dos”, una în care „stăpânul natural” a devenit sclav şi în care „supusul natural” a devenit stăpân. Socialismul a menţinut principiul autorităţii ierarhice, dar a inversat ierarhia „naturală”, impunând „inferiorul” ca stăpân al „superiorului”.

În al doilea rând, variantele de socialism care acceptă, susţin şi promovează principiul propriu-zis liberal al egalităţii sunt condamnate tocmai pentru că „denaturează” lumea abolind ierarhiile „naturale”. Pentru ei, implozia comunismului a fost interpretată ca o revenire la „lumea normală” întemeiată pe „ierarhia naturală”, o lume în care bărbatul poate să pună din nou biciul pe femeie, părintele pe copil, proprietarul pe neproprietar, angajatorul pe angajat şi aşa mai departe.

O altă trăsătură comună a grupului e atitudinea care variază de la suspiciune până la negare făţişă (trecând prin contestare) faţă de drepturile omului aşa cum sunt acestea definite în tratate internaţionale (sau doar europene).

Într-un interviu celebru de la sfârşitul anilor ’80, întrebat care sunt drepturile omului pe care le recunoaşte, Ceauşescu a răspuns: „Dreptul la viaţă” (deşi pedeapsa cu moartea continua să fie prezentă în codul penal). Dacă punem astăzi aceeaşi întrebare membrilor grupului de care vorbesc, răspunsul lor va fi „Dreptul de proprietate”. Unii vor adăuga şi dreptul la libertate, care din punctul lor de vedere înseamnă dreptul proprietarului de a face orice doreşte cu şi pe proprietatea sa – ceea ce revine la a spune că dreptul la libertate e doar o extensie sau o reformulare a dreptului de proprietate. În fine, alţii, încercând să fie evazivi, vor spune că ei recunosc doar „drepturile negative”, preluând versiunea vulgarizată şi simplistă a unei distincţii (mult mai puţin limpezi decât vor propagandiştii) propusă la un moment dat de Isaiah Berlin. Dar aceste „drepturi negative” se reduc şi ele tot la dreptul de proprietate.

(Distincţia este în realitate mult mai puţin clară şi are o valoare cel mult euristică, lucru recunoscut de Isaiah Berlin, dar negat de susţinătorii interpretării absolutiste a distincţiei. De exemplu, dreptul de proprietate nici măcar nu poate exista dacă nu e definit în prealabil, iar definirea, oricum ar fi făcută, reprezintă o intervenţie a statului în relaţiile dintre indivizi, aşa încât dreptul de proprietate este un drept tot atât de „pozitiv” ca şi dreptul la concediu de odihnă, să zicem.)

Pe scurt, membrii grupului susţin preeminenţa dreptului de proprietate, transformat în sursă a tuturor celorlalte drepturi şi astfel introduc în „societatea” drepturilor, ca şi în societatea oamenilor, existenţa a două clase distincte: cea a drepturilor „superioare”, „naturale”, „obiective”, „negative”, „sacrosancte” şi „inviolabile” (o clasă compusă de fapt dintr-un singur element) – şi cea a drepturilor „inferioare”, „nenaturale” şi „pozitive”, a speudo-drepturilor care sunt cel mult tolerate şi care nu pot fi recunoscute ca şi drepturi propriu-zise (o clasă compusă practic din toate celelalte drepturi cu excepţia celui de proprietate).

Sorin Cucerai este traducător, cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi publicist.