O doctoriță din Iași, prima româncă ajunsă pe muntele Ama Dablam din Himalaya

marți, 27 noiembrie 2018, 03:01
6 MIN

O ieşeancă este prima femeie din România care a urcat muntele Ama Dablam din Himalaya, fără tuburi de oxigen şi fără şerpaşi. Ieşeanca Laura Mareş (foto), medic oftalmolog în vârstă de 43 de ani, a urcat la finalul lunii trecute la peste 6.800 de metri altitudine, pe muntele Ama Dablam din Himalaya, fără tuburi de oxigen şi fără şerpaşi, realizând o performanţă greu de egalat şi de sportivi încercaţi, fiind astfel prima româncă care a reuşit să escaladeze acest vârf. Chiar dacă pasiunea pentru munte şi-a descoperit-o în urmă cu doar cinci ani, de atunci nu trece nici un an fără să caute noi provocări. Pasiunea sa pentru munte nu este însă una ieftină, iar în mod normal, sportivii sunt sprijiniţi de către sponsori, însă aceştia sunt greu de găsit. 

În ultimii cinci ani, Laura Mareş s-a antrenat ca un adevărat sportiv, chiar dacă pe lângă pasiunea sa pentru munte trebuie să aibă grijă şi de fiica sa de 10 ani, dar şi de pacienţi, medicul oftalmolog lucrând pentru două cabinete private, fiind specialist în proceduri de nişă, injecţii intravitreene şi laser terapie pentru afecţiuni ale retinei. Este client nelipsit al sălii de căţărări, dar se antrenează săptămână de săptămână şi pe Stadionul din Iaşi, dar şi în Grădina Botanică.

„Vară, iarnă, toamnă, pe ploaie, fac scări pe Stadion. Şi în Grădina Botanică mă antrenez, însă în general la Stadion. Acolo mă ştie toată lumea“, râde medicul oftalmolog.

Se antrenează de trei sau patru ori pe săptămână, iar fiecare şedinţă de antrenament durează în jur de două ore. Nu îşi permite să îşi ia perioade de pauză foarte lungi şi măturiseşte că acum, la întoarcerea din Himalaya, este cea mai lungă perioadă în care nu s-a antrenat.

„Acum cred că este cea mai lungă perioadă de pauză, două săptămâni. În prima săptămână când m-am întors am fost «semicomatoasă», de luni am început serviciul, iar de dimineaţă şi până seara am programări la cabinet“, mărturiseşte medicul.

Pentru un sportiv, chiar dacă nu cu normă întreagă, este important ca organismul să fie în formă maximă. Altfel, tot efortul de până atunci se pierde, iar şedinţele de antrenament devin mai lungi şi mai dure.

Urcuşul spre Ama Dablam, „îngreunat“ de datorii

Acum, la întoarcere din Himalaya, mărturiseşte că încă nu ştie unde vrea să urce, însă cu siguranţă va urma şi anul viitor încă o expediţie.

„Acum am în plan să plătesc datorii, însă sper că o să urmeze o călătorie şi anul viitor. Antrenamentul nu am însă cum să-l întrerup. A devenit un mod de viaţă. Eu la prânz nu mănânc, mă duc la antrenament. Mănânc o banană şi un iaurt şi merg la antrenament“, afirmă Laura Mareş.

Chiar dacă pasiunea sa pentru munte este una relativ nou des­co­perită, pasiunea pentru sport o are încă din copilărie. Medicul oftalmolog a practicat timp de zece ani gimnastica, iar rigoarea antrenamentelor atunci a învăţat-o.

„Am început să practic gimnastica de la grădiniţă şi am continuat în clasele I-IV. Am făcut sport de performanţă şi în fiecare zi aveam antrenamente. Eram destul de slabă când eram mică, iar mama a zis că dacă fac gimnastică o să mă îngraş. Era şi o modă atunci cu performanţele Nadiei“, poves­teşte medicul oftalmolog.

Apoi, în gimnaziu, a început să facă gimnastică ritmică, iar intensitatea antrenamentelor a mai scăzut, permiţându-i Laurei Mareş să se concentreze şi asupra studiilor. Liceul a îndepăr­tat-o apoi de sportul de performanţă, fiind la profilul Mate­matică – Fizică, iar la facultate cursurile îi mâncau cea mai mare parte din timp.

Nu a fost însă niciodată o persoană sedentară, iar de aceea, în 2013, când şi-a propus să escaladeze primul vârf, antrenamentele nu au fost un efort foarte mare. A apelat la o agenţie specia­lizată, iar primul munte a fost unul relativ uşor, pentru amatorii acestui sport. Şi-a dorit ca la 40 de ani să urce pe Kilimanjaro, iar în 2013, cu un an înainte să împlinească această vârstă, a văzut o ofertă pentru Elbrus, cel mai înalt munte din Caucaz. S-a gândit că este un bun antrenament pentru planul său, aşa că a pus mâna pe telefon şi a sunat la agenţie. S-a pregătit timp de şase luni pentru ascensiunea pe Elbrus, şi-a căutat echipament şi s-a documentat despre toate problemele pe care le-ar putea întâmpina.

A urcat iniţial cu un grup de 12 oameni, fiind o expediţie comercială şi cu un grad de dificultate mult mai scăzut comparativ cu performanţa din acest an. În următorul an i s-a îndeplinit şi visul, a urcat pe Kilimanjaro, dar şi pe Mont Blanc, iar fiecare an care a urmat a adus noi şi noi vârfuri în palmaresul său de sportiv.

Rezistenţa psihică, cea mai importantă calitate în alpinism

Performanţa de anul acesta este însă cea mai importantă, Ama Dablam fiind un vârf foarte „tehnic“, după cum mărturiseşte Laura Mareş. A reuşit să atingă cea mai înaltă înăţime a vârfului Ama Dablam din Himalaya, aflat la 6.812 metri faţă de nivelul mării, pe 22 octombrie, în jurul orei 10.00, fiind însoţită doar de Justin Ionescu, antrenor de alpinism şi escaladă, alături de care a mai realizat expediţii. Călătoria spre Ama Dablam a început însă pe 5 octombrie în Kathmandu, cei doi sportivi trecând prin etapa de aclimatizare pe Valea Kumbu, ajungând mai apoi în tabăra Ama Dablam. Au urmat apoi ture repetate între tabăra de la poalele muntelui şi cele două tabere intermediare spre vârf, fiind necesare câte cinci călătorii între tabere pentru a-şi căra tot echipamentul.

„Cel mai important pe munte şi la o astfel de exepediţie este să nu cedezi psihic“, explică Laura Mareş, care povesteşte că rutina unei astfel de călătorii, aşteptarea vremii propice şi lupta cu aerul rarefiat îi pot doborî şi pe sportivii cel mai bine antrenaţi fizic.

Cei doi români, medicul ieşean şi antrenorul de alpinism Justin Ionescu, au avut însă noroc de vreme bună. După ce au trecut prin cele două săptămâni de aclimatizare şi urcuş spre cea de-a doua tabără din Ama Dablam, încă de la ora 2 dimineaţa a început „lupta“ cu muntele.

Tra­se­ul nu a fost uşor, şi a durat aproape opt ore. Laura Mareş po­vesteşte că nu şi-a permis nici mă­car o secundă să-şi piardă concentrarea, fiind conştientă că „dacă nu reuşesc să urc acum, atunci nu o să pot urca“, presiunea psihică, dar şi oboseala de la prima încercare şi faptul că biletele de avion pentru întoarcere erau deja cum­părate nepermi­ţân­du-le o nouă ascensiune. Muntele, cu un traseu extrem de tehnic şi abrupt, surplombant pe alocuri, a presupus o căţărare mixtă, atât pe stâncă, dar şi pe gheaţă şi zăpadă. (surplomba este o parte a unei stânci suspendată deasupra unui gol – n.r.)

„Când am ajuns în vârf, nu-mi venea să cred că am ajuns şi s-a terminat. Nu-mi venea să cred“, mărturiseşte Laura Mareş.

Reuşita de luna trecută i-a alimentat şi mai mult pasiunea pentru munte, iar în 2019 speră să îşi depăşească performanţa şi să urce pe un vârf de 8.000 de metri. 

Comentarii