PSIHOLOGUL DE WEEKEND: «Te urăsc, mamă!» – Conflictele dintre generaţii, la apogeu

Cu greu am reuşit să o conving pe mamă să rămână, dorindu-mi să aflu ambele „adevăruri” şi să obţin o implicare în procesul ce urma, nu doar unilateral. Concluziile primei şedinţe în care aproape că nu am intervenit deloc, au fost notate în jurul unui cuvânt definitoriu limbajului verbal şi nonverbal, „război”. Cuvinte grele, posturi agresive, promisiuni acide, tendinţe de părăsirea cabinetului, toate acestea s-au desfăşurat în 60 de minute care, chiar şi pentru mine, au fost epuizante. Efectul de catharsis a fost cât se poate de absent, mama şi fiica putând continua în acelaşi ritm multe întâlniri viitoare.

După prima întrevedere, la nici o oră de la despărţirea de cele două, primesc mesaj telefonic de la mama fetei, revoltată de necesitatea de a fi acolo şi dăţile următoare. Competiţia dintre ele s-a regăsit când, imediat după mesajul mamei, primesc unul şi de la fiica ei, care îmi comunica faptul că refuză să mai vină în terapie dacă mama nu stă cu ea să o asculte.

Intrigarea mea face obiectul articolului şi aş vrea să atrag atenţia părinţilor că acel copil „defect” aruncat „meşterului” să îl „repare” este rezultatul unei inexistente comunicări a nevoilor, de ambele părţi, frustrări adunate şi revărsate asupra unui copil care nu ar fi trebuit să fie direct implicat. Simptomele copilului sunt bolile părintelui ce nu şi-a ales corect tratamentul sau nu l-a început la timpul potrivit.

Un lucru este cert: în pragul adolescenţei, mult mai important devine grupul de prieteni, riscurile la care sunt supuşi copiii cresc şi îndepărtarea de o familie ce, din cauza panicii că lucrurile scapă de sub control, ajunge să apeleze la pedepse, interdicţii, uitând că viitorul adult îşi poate lua singur deciziile şi asuma consecinţele, devine opţiunea cea mai frecvent aleasă.

Aceste cazuri par fără ieşire şi toate părţile implicate suferă, nu găsesc soluţii, însă adevărul este că sunt cu toţii într-un cerc vicios şi soluţiile deja încercate sunt reluate, în speranţa că de această dată vor funcţiona.

Recomand renegocierea rolurilor în cadrul sistemului, alcătuirea unui regulament respectat în egală măsură de toată familia, eliminarea pedepselor ce nu fac altceva decât să dezvolte copiilor strategii mai bune de a se ascunde de părinţi, înţelegerea mutuală şi discutarea stărilor prin care trece fiecare în parte, formarea deprinderilor socio-emoţionale.

Când iubirea este necondiţionată, copilul se simte respectat, relaţia dintre voi este bazată pe încredere, deschidere, raţiune şi cunoaşterea lumii celuilalt, totul poate fi păstrat în limitele siguranţei. Implicaţi-vă în universul lor, fiţi părinţi, nu umbre şi atunci veţi reuşi! Polii opuşi, autoritatea şi permisivitatea, mereu vor distruge ceea ce cu greu se clădeşte. Copilul nu trebuie să fie ce nu aţi reuşit voi, copilul trebuie să aibă o creştere pe care v-aţi fi dorit-o voi!

Psiholog Monica DOBEA, Iaşi