Angela merge mai departe… (II)

De ce nu a anticipat Uniunea Europeană potenţialul de revoltă al Kiev-ului şi de ce acţionează cu atâta întârziere, când încă de la organizarea Campionatului European de fotbal împreună cu Polonia se putea vedea ce a devenit Ucraina. Atunci s-a dat de către europeni lovitura câştigătoare, mai importantă decât banii lui Putin. În raportul pe 2013 despre starea naţiunii, preşedintele rus spunea că ”Rusia este garantul valorilor tradiţionale (probabil vodka) în faţa decadenţei lumii occidentale. Lumea devine tot mai contradictorie şi mai agitată. În acest context, responsabilitatea istorică a Rusiei se întăreşte. Garant-cheie al stabilităţii globale şi regionale, statul rus apără constant valorile sale. Rusia este ultimul bastion al conservatorismului”. Ambele societăţi, occidentală şi estică, sunt decadente, iar Ucraina rămâne la mijloc, ca o culme a decadenţei, ca un pivot, atrasă deopotrivă de ambele decadenţe. Doar 23 de ani de statalitate nu e o vârstă care să-ţi confere foarte multă stabilitate.

Ce m-a îngrijorat însă mai mult sunt aluziile lui Putin la o Europă care ”ar îndeplini condiţiile pentru un nou conflict major” şi intenţia sa de a cheltui 500 mld. euro pentru înarmare în următorii zece ani. Mă mai deranjează şi faptul că toate aceste desfăşurări actuale sunt, aşa, ca un teatru al umbrelor, pe care se proiectează singurii decidenţii cu adevărat importanţi în cauză: Putin şi Merkel. Din nou istoria ne-o fac alţii, iar oamenii mor după cum o dictează raporturile de forţă dintre cei mari, sau interesele lor. Parcă am fi înaintea semnării pactului Ribbentrop-Molotov. În timp ce emisarii speciali ai Uniunii Europene negociau nopţi întregi cu Ianukovici şi cu reprezentanţii opoziţiei, în timp ce protestatarii şi miliţienii se băteau în piaţă, Merkel şi Putin discutau pe firul scurt preţul la gaze. Doamna de fier a Europei e singura – din păcate – care poate rezolva problema ucraineană, împreună cu Putin. Angela merge mai departe… Obama face play-back. Dar acum, după Soci, se aşteaptă reacţia lui Putin.

Ucraina, sau poate numai jumătatea sa nord-vestică, reprezintă în continuare ”spaţiul vital” de care nemţii simt că au nevoie, de data aceasta împreună cu polonezii. Problema este cât sunt dispuşi ruşii să piardă aici, după Balcani, ţările baltice şi chiar Basarabia. În Cecenia nu au cedat, în Armenia de asemenea, în Georgia nu mai spun şi nici în Kîrghizia. De fapt, nu e linişte în întreg Caucazul. Dar acestea sunt ţări mici, toate la un loc nu se compară cu importanţa Ucrainei. Putin a obţinut anul trecut nişte succese diplomatice remarcabile şi rămâne belicos, continuă să furnizeze arme în toate punctele strategice, iar mai nou se pregăteşte pentru ceea ce va fi Bătălia Arcticii. Dar, totuşi, ruşii au pierdut în 23 de ani peste 100 milioane de oameni, speranţa medie de viaţă la bărbaţi e de 55 de ani, chinezii le suflă în ceafă, dependenţa de exporturile de hidrocarburi, deci faptul că nu şi-au diversificat economia, le poate juca feste, cu tot şantajul pe care îl practică. Apoi, să ştiţi că, la libertăţile civile pe care le au, nu sunt nici ei scutiţi de mişcări violente de stradă. În timp ce Europa, deşi tot mai bicisnică şi ea, păstrează încă această forţă de atracţie cultural-civilizaţională, care face parte din ceea ce unii numesc soft-power.

Rusia deţine hard-power, tehnologie militară de vârf în toate mediile, sisteme de informaţii şi structuri de cunoaştere, resurse strategice, financiar statul are resurse, dar inegalităţile sunt foarte mari în societate. Au mai fost episoade în istorie când ucrainenii s-au aliat cu mari puteri care atacau Rusia; naţionalismul ucrainean are şi el o istorie, chiar dacă fragmentară. Aşa s-a întâmplat în vremea lui Petru cel Mare, când regele Gustav al II-lea al Suediei a atacat Rusia, iar soarta războiului a fost decisă de trădarea ucrainenilor, sau când a trecut Napoleon, sau atât în primul, cât şi în al doilea război mondial, când divizii întregi ucrainene luptau de partea nemţilor. Ucrainenii au trădat de fiecare dată şi totuşi ruşii s-au răzbunat atroce. Numai în vremea cooperativizării lui Stalin au fost omorâţi circa 7 milioane de ucraineni, plus încă vreo 4 milioane deportaţi. Iar astăzi, noroc cu ţarul Boris căruia, în 1991, i-a venit ideea să desfiinţeze URSS-ul. Chiar şi el, totuşi, a reunit republicile cele mai dragi, Ucraina şi Belarusul, alături de noua Rusie, în efemerul CSI.

Acum, probabil că Putin regretă amarnic că nu s-a grăbit cu proiectul său de Uniune Vamală şi nu mai ştiu cum. Cel mai prost scenariu în continuare ar fi ca în Ucraina să se producă totuşi o scindare, mai ales dacă va fi violentă. Ce a fost în Transnistria, în Cecenia sau în Georgia, nu ar fi nimic pe lângă ce ar putea să se întâmple la 200 de km de Iaşi. Desigur, ne mai putem aştepta la un război al gazelor, care să afecteze întreaga Europă, ne putem aştepta la asasinate ş.a. Revenirea Iuliei Timoşenko este şi nu este o soluţie, pentru că nu-i văd pe cei care au luptat în Piaţa Maidan să se dea la o parte, pentru a-i croi dânsei drum spre prezidenţiale. Lumea vrea oameni noi. Sigur, a luptat şi ea, dar în ochii obişnuiţi, e şi ea tot un oligarh, iar măsurile luate cât a fost prim-ministru nu sunt chiar atât de indiscutabile, de-ar fi să ne referim numai la relaţiile cu fostul preşedinte Iuşcenko, de pildă. Centrul puterii a redevenit Parlamentul, unde ar fi ideal să se mute viitoarele lupte din stradă. Dar asta ar semăna deja a democraţie autentică. E pregătită Ucraina pentru aşa ceva? Iertare, dar judecând după mentalităţi, mă tem că nu. Ar putea fi toate acestea convulsii ale naşterii unei noi democraţii pe continent, iar aici rolul UE va trebui să fie unul fundamental. Dar mai întâi e necesară stabilizarea situaţiei.