Caută 
5 MIN
„În temeiul prevederilor constituţionale care reglementează dreptul la informaţie, vă solicit să îmi comunicaţi dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4, alin. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, într-un dosar civil deschis în 2011, Parchetul de pe lângă Tribunal are calitatea de parte în dosar sau doar calitatea de participant.“ B.R. – Iaşi
Cu privire la participarea obligatorie a procurorului, dispoziţiile cuprinse în art. 45 al Codului de procedură civilă din 1865 nu conţin precizări privitoare la calitatea procesuală a procurorului în procesul civil. În doctrina juridică se susţine că procurorul dobândeşte poziţia de parte în proces, dar, în acelaşi timp, îşi păstrează calitatea de organ care veghează la respectarea legii în activitatea de judecată. Principalul argument în sprijinul opiniei potrivit căreia procurorul este parte în proces îl constituie faptul că art. 45 C.proc.civ. din 1865 este aşezat de legiuitor în titlul referitor la părţi; de asemenea, alte dispoziţii legale se referă la procuror, ca parte în proces.
În acest sens, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 1/1995 reţinea faptul că procurorul este, „un participant la proces, deoarece toate organele şi persoanele care participa la procesul civil – instanţa, părţi, organ de executare, procuror, avocaţi, martori, experţi, interpreţi etc. – sunt desemnate în doctrină prin noţiunea de participanţi, dar desigur rolul şi poziţia lor sunt diferite. Faptul că legiuitorul a aşezat art. 45 sub titlul referitor la părţi este în concordanta cu poziţia pe care legea o menţionează uneori în mod expres. Astfel, art. 309 alin. 2 din Codul de procedură civilă prevede că «Procurorul vorbeşte cel din urmă, afară de cazul când este parte principala sau recurent», iar în art. 45 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 se stabileşte că «Procurorii parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie pun concluzii la judecarea recursurilor în interesul legii, a recursurilor în anulare şi a tuturor cauzelor penale, iar în celelalte cauze, când participa ca parte principala, când legea o prevede, precum şi în cazul când considera necesar».
Este evident că legiuitorul, prin aşezarea art. 45 sub titlu referitor la părţi, a dorit să sublinieze că poziţia procurorului este mai apropiată de aceea a părţilor, deoarece, chiar dacă nu figurează în raportul de drept substanţial dedus judecăţii, are drepturi şi obligaţii pe plan procesual asemănătoare acestora. Tocmai de aceea în doctrină se subliniază uneori că procurorul este parte numai în sensul procesual. În orice caz, procurorul nu poate fi pus pe acelaşi plan cu alţi participanţi, cum ar fi martorii, experţii sau interpreţii, din moment ce art. 130 alin. (1) din Constituţie stabileşte ca în activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii.“
De asemenea, în Decizia nr. 68/2005, Curtea Constituţională reţinea că Procurorul nu este parte în procesul civil decât în sens procesual, iar nu şi în sens material, iar în îndeplinirea acestei atribuţii – ca de altfel în îndeplinirea tuturor atribuţiilor sale – el are obligaţia, înscrisă în art. 132 alin. (1) din Constituţie, de a fi imparţial. În toate cazurile de participare a procurorului în procesul civil, calitatea de parte în acest sens material aparţine titularului dreptului subiectiv ce formează obiectul litigiului, care este liber să dispună de acest drept şi să-şi exercite fără nici o constrângere toate drepturile procesuale. Procurorul este, fără îndoială, un organ al statului, dar el nu este un „reprezentant al statului“ în procesul civil. Atunci când statul are interese procesuale, acestea sunt reprezentate prin autorităţile care administrează aceste interese – Ministerul Finanţelor Publice, instituţiile administraţiei publice cu personalitate juridică, societăţile comerciale cu capital de stat ş.a. Ca şi în procesul penal, procurorul este, în procesul civil, un exponent al intereselor generale ale societăţii, consacrate prin Constituţie şi prin legi. Procurorul apără ordinea normativă, iar în felul acesta nu dezechilibrează procesul în favoarea unuia sau altuia dintre titularii drepturilor supuse judecăţii, aşa cum fără temei se susţine în motivarea excepţiei. Ca şi judecătorul, procurorul este un subiect oficial al procesului civil.
El acţionează întotdeauna din oficiu şi atunci când declanşează procesul, şi atunci când intervine în proces, şi în cererile pe care le adresează. Scopul acţiunii sale nu este acela de a obţine pentru una dintre părţi satisfacerea unei pretenţii, ci de a veghea ca admiterea sau respingerea cererilor părţilor să se facă în conformitate cu legea. Procurorul nu este parte, în sensul afirmat în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, el este un organ al legii. În felul acesta, principiul oficialităţii în temeiul căruia acţionează procurorul nu anihilează şi nici măcar nu micşorează efectele principiului disponibilităţii care guvernează acţiunea şi comportamentul părţilor în procesul civil. Independent de acţiunea Ministerului Public, părţile au în continuare libertatea să dispună de drepturile lor subiective, materiale sau procesuale.
Aceleaşi considerente au fost avute în vedere şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 5880/2011 reţinând că, chiar şi atunci când procurorul a pornit acţiunea, el nu devine parte decât, cel mult, în sens procesual, titularul dreptului la care se referă acţiunea urmând a fi introdus în proces. Procurorul şi, implicit, parchetul, ca formă de organizare profesională, nu sunt parte a raportului juridic dedus judecăţii, nu sunt titulari ai dreptului subiectiv contestat în justiţie de parte potrivnică.
Consilier Carla Cozma, coordonator Biroul teritorial Iaşi – Instituţia Avocatul Poporului
