Baladă latrinei

Cu regret o spun: dispar latrinele infecte din România! Avem din ce în ce mai puţine haznale oribile în curţile oamenilor (de aceea sunt şi din ce în ce mai puţine poveşti comice cu beţivi care cad în ele)! Toaletele publice arată din ce în ce mai curate, mai îngrijite, mai fără cusur! Ce se întâmplă, domnilor, unde este ţara noastră de altădată, mirosind a grajd uman?!…

Tot mai rar dăm nas în nas cu putoarea crudă, cruntă şi nemijlocită a excreţiilor, tot mai rar. Sunt doar cârcotaşi cei care spun că în România, mai mult ca oriunde, pute a privată, că românii au o gaură imensă la acest capitol pentru care ei, dacă ar fi UE, nu numai că nu ar primi ţara în uniune, ci ar teleporta-o direct în lumea a treia până ar rezolva problema; că noi nu le avem cu wc-urile, că nu ştim cum să le facem eficiente şi curate, că nu le acordăm suficientă importanţă… Aiureli, exagerări răutăcioase, menite să ne ştirbească din imaginea impecabilă pe care ne-am format-o atâţia ani…

Ei nu înţeleg că românul este un ins profund filosofic, analitic, introspectiv şi că el nu merge, nu trebuie să meargă la budă. Cine acordă prea mare importanţă acestui aspect este un mercantil josnic şi fără profunzime. Noi acordăm o mai mare importanţă esenţelor decât aparenţelor. Dar cine să înţeleagă… Acesta e un subiect jenant, despre care nu merită vorbit, chiar nelalocul lui, de aceea trebuie ignorat. La noi doar unii trădători, capitalişti superficiali, de dragul civilizaţiei sau de gura femeilor, îşi construiesc closete cu apă în locul haznalelor tradiţionale atât de dragi nouă tuturor. E un subiect ruşinos, nici nu-mi vine să mai continui.

De aceea mă bucur când văd că puţine instituţii publice acordă importanţă acestui compartiment jenant, dosnic… Preocuparea guvernanţilor trebuie direcţionată către alimentaţia populaţiei, nu către finalul procesului digestiv al ei; să se investească banii pentru îmbuibarea nu pentru eliberarea cetăţenilor, căci aceştia pot găsi oricând un loc pentru aşa ceva în natură, pe străzile ori în clădirile urbane.

M-am bucurat nespus când am fost, cu puţin timp în urmă, la universitatea noastră ieşeană tradiţională unde am observat cu mulţumire că la toaletă nu mai era niciun loc neocupat de un excrement academic pur românesc. Aşa că am luat ce aveam cu mine la pachet… Eu aş propune să se uşureze şi mai mult munca administraţiei şi să se facă o groapă unică ţărănească în curtea interioară. S-a renovat aproape întreaga instituţie, s-au pus gresie scumpă, uşi noi de lemn masiv, termopane la fel de pretenţioase şi ochioase, se mai pot găsi nişte bani acolo şi pentru o bortă banală… După ce aceasta se umple, se poate face alta lângă cantină, apoi în parcul de la căminele studenţeşti ş.a.m.d. Ori să se rezerve, pe rând, câte o sală de curs pentru acest scop, aşa cum sunt, de exemplu, sălile de aşteptare din gări. Hârtie de şters este suficientă, slavă domnului, de la cursurile studenţilor. Dacă eşti mai ruşinos, poţi să intri sub o bancă sau sub catedră… Când o sală se umple, se trece la un amfiteatru, că e pe mai multe nivele, acolo pot să faci şi de la etaj, dacă vrei… Şi tot aşa.

Nu am fost, dar bănuiesc că şi prin clădirile ministerelor este aceeaşi situaţie. Funcţionarii se bucură cu toţii de constipaţia generală autohtonă şi, prin urmare, răspund la telefon şi la solicitări morocănoşi, în stilul tipic şi atât de drag nouă. Ei sunt preocupaţi nu doar de treburile administrative, ci mai ales de momentul şi locul în care vor „ieşi afară”, o căutare perpetuă. De aia probabil toţi vor să îşi facă o casă la ţară unde să aibă destul loc în curte pentru aşa ceva.

Sunt curios cum arată toaleta de la Palatul Cotroceni, dar, după cât e de nervos Băsescu- pornit, e clar, şi de la premisa onomastică care (sic!) trimite în direcţia ‚aceea” -, nu m-aş mira să aflu că aceasta e una turcească sub pupitrul de unde vorbeşte el naţiunii. Deşi e loc destul printre copacii din parcul prezidenţial. Un om care iese mulţumit şi împrospătat de la closet nu poate decât să fie optimist şi bun în guvernare; iar aşa ceva nu prea se întâmplă, cum e şi normal…

Ce mi se pare enervant e că toţi străinii sunt consternaţi de starea toaletelor româneşti. Până şi românii plecaţi şi întorşi suferă, cică, un „déjà vu” dureros la contactul „brutal” cu realitatea. Aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu scriitorul Norman Manea care, în Întoarcerea huliganului, nu se poate stăpâni să nu ofteze patetic: „Moment decisiv, zice el: closetele!”. Citându-l, în acelaşi timp, şi pe un amic al său, la fel de lipsit de patriotism şi românism autentic, care afirmă total nejustificat, hilar chiar: „Am cutreierat lumea de la Eufrat la San Francisco. Depun mărturie: niciun loc nu poate concura closetele româneşti! Apocaliptica fecalelor!” Apoi, tot el: „Grămezile de căcat sunt o amintire la care nu se poate renunţa”. Sau, apropos de universitate şi de profunzimea românilor, scriitorul „remarcă”: „Puţine clipe sunt mai revelatoare decât cele când, după o subtilă conversaţie, ornată cu citate franţuzeşti şi nemţeşti, ajungi în refugiul rabelaisian de fecale al cafenelei, orbit de grămada dejecţiilor, ameţit de putoare, îngrozit de roiul insectelor…” Halal! Ce să zic, un nerecunoscător!… Dacă nu era aşa situaţia, mai avea el ce scrie? Ha?…

E greu să se facă nişte băi civilizate, şi e inutil, asta-i concluzia. Ne-am pierde cu totul identitatea şi filosofia pentru că la toaletă nu trebuie să „mergi” cu plăcere, în ea nu trebuie să te „eliberezi” fără oprelişti, nu trebuie să te simţi ca acasă. Acolo eşti în deplasare, eşti în trecere, ca prin viaţă…

Aşadar, români, nu lăsaţi Europa să vină peste voi, curăţenia lor nu e sănătoasă! Refuzaţi closetele cu apă, construiţi latrine!…