Chinezerii

Disensiunile dintre Rusia comunistă şi China comunistă erau notorii în epocă, aşa încât părea normal ca, în faţa ameninţării „fratelui cel mare de la Răsărit”, România să ceară ajutor unui frate şi mai mare, şi mai de la Răsărit. China adică. În acele momente de maximă tensiune, ambasadorul chinez la Bucureşti (zice bancul) l-a sunat, la Beijing, pe marele Mao şi i-a expus situaţia. „Ro-mân-ia…, Rom-ân-ia, ar fi chinezificat Mao. Unde se află?!” „Undeva, prin estul Europei”, a localizat-o, cu precizie, ambasadorul. „Şi ce populaţie are?” s-a interesat Mao. „Vreo 22 de milioane…” „Şi la ce hotel locuiesc?”

În acelaşi an, Anchee Min, autoarea romanului Împărăteasa Orhidee (Polirom, 2013) „făcea parte din Micile Gărzi Roşii (o organizaţie de tineret iniţiată la începutul Revoluţiei Culturale, menită să susţină regimul maoist”), iar la 17 ani – cum aflăm dintr-o notiţă biografică – „se afla într-o tabără de muncă”, de unde este recrutată spre a juca într-un film. Scrisă şi citită aşa, nota biografică pare a comunica date normale, într-o lume normală, din biografia unui autor. Pentru exactitate istorică, trebuia spus că organizaţia de tineret era „menită să susţină atrocităţile regimului maoist.” Şi, oare, juna Anchee Min a ajuns „într-o tabără de muncă” voluntar sau forţat, pentru reeducare?! Şi nu cumva s-a întâlnit acolo cu adolescentul Dai Sijie, care şi el, peste ani, va scrie un roman, Balzac şi micuţa croitoreasă, bestseller al anilor 2000? Cum-necum, ambii – dar pe căi personale şi, aş zice, miraculoase – au migrat în America tuturor posibilităţilor, inclus aceea de a-şi scrie, fără oprelişti, povestea cumplitelor experienţe (şi experimente) cărora le-au supravieţuit.

În 1971 – când, probabil, Anchee Min şi Dai Sijie urmau a trece de la Micile la Mijlociile Gărzi Roşii – toarăşul Nicolae Ceauşescu (însoţit de alţi toarăşi, între care Ion Iliescu), s-a dus în China, să se împărtăşească personal şi accelerat din măreaţa Revoluţie Culturală, spre a o implementa şi în spaţiul mioritic… Post-festum, trebuie să recunoaştem că transplantul nu i-a reuşit. Ducerea „pe cele mai înalte culmi” a cultului personalităţii; „dosariada” (cu schimbarea din funcţii a celor care aveau „probleme”; urmărirea, şicanarea şi chiar impunerea domiciliului forţat (inclusiv la „mititica”) a unor dizidenţi (declaraţi, îndeobşte, nebuni, hoţi sau curvari); anihilarea „pe cale paşnică” a unor revolte muncitoreşti-studenţeşti; înfometarea „ştiinţifică” a populaţiei (spre a-şi exprima recunoştinţa faţă de regim când, la zile festive, i se băga pe gât ceva); faptul că nu puteai călători peste hotarele patriei (decât, eventual, în „ţări frăţeşti”); că scriitorii nu puteau publica tot ce şi-ar fi dorit; că toate ziarele se numeau „Scânteia”; că programul tv era de două ore pe zi ca şi, de altfel, lumina şi căldura – acestea şi altele încă erau surogate, copii nereuşite ale unei „autentice” Revoluţii Culturale maoiste. Care seamănă, dar nu răsare, cu atrocităţile din Rusia stalinistă sau din România dejistă, având metode şi mijloace specific-asiatice în ceea ce priveşte schingiuirea, maltratarea şi omorârea omului de către om. Numeroasele mărturii apărute în ultimii ani – inclusiv cele ale lui Dai Sijie sau ale Ancheei Min din Azaleea Roşie (Polirom, 2009) dau dimensiunea acestui genocid.

Cât priveşte Micile, Mijlociile sau Marile Gărzi Roşii, ele reprezintă cu adevărat – cum ar fi zis tovarăşul Nicolae Ceauşescu-Personal – „inestimabila contribuţie teoretică şi practică” a maoismului la o „revoluţie” care a dus pe culmi inimaginabile cultura morţii. Noi, aici, îndărătul Cortinei de Fier, n-am ştiut, doar am bănuit ce a însemnat şi cum s-a desfăşurat „revoluţia culturală” maoistă. În fapt (cum am aflat dintr-un documentar History), după o îndoctrinare perversă, după ce li s-a inoculat („picătura chinezească”) morbul urii împotriva imperialiştilor (americani, desigur) şi a tot ceea ce înseamna Occident, tinerii „revoluţionari” (adolescenţii, mai ales) au descoperit că „monştrii” se aflau nu la mii de kilometri distanţă, ci în preajma lor, „ascunşi” sub chipul părinţilor lor, al profesorilor, al tuturor celor care aveau un oarece aer intelectual şi promovau valori umanitare „burgheze”. Cuvântul de ordine era: „Moarte intelectualilor!” (îndemn reîncălzit, stupefiant!, în mineriada iliesciană din Bucureştiul anului 1990).

Delaţiunea a fost generală, judecarea rapidă, execuţiile (chiar linşările) etalând plăcerea sadică a lichidării „duşmanului de clasă”. De clasă de liceu, întrucât grosul acestor trupe civile de comando l-au format – incredibil! – liceenii. Miliţia populară, armata, la fel de populară, le-au asigurat, într-o primă fază, doar… logistica, asistenţa tehnică, fără să intervină. Cine scăpa de linşaj, era mutilat sau, în cel mai fericit caz, trimis la reeducare, la munca de jos (care, la chinezi, se desfăşura, de obicei, sus, în, de atunci, ferilizaţii lor munţi). Mii de oameni, ca să scape de umilinţă, s-au sinucis. Dar, dacă vreţi, cu adevărat, exemple concrete, re/vedeţi documentarul Discovery sau citiţi cele două cărţi mai sus numite, cu precizarea că Împărăteasa Orhidee ne scufundă într-un maelstrom chinez oarecum recent – în jurul anilor 1860 – când la noi se săvârşise Unirea Principatelor, aveam un domnitor luminat, iar tăierea capetelor, pentru vini reale sau imaginare, rămăsese undeva, cu două-trei secole în urmă… Ei bine, acea ultimă împărăteasă a Chinei, a încercat şi, parţial, a reuşit, să conecteze China la civilizaţia occidentală şi să stopeze execuţiile/ schingiuirile, care făceau parte, aşa-zicând, din „cultura” locului. Însă o sută de ani mai târziu, Mao şi ai lui au revenit la ceea ce milenara istorie chineză le lăsase moştenire pasivă. Şi au activat-o. Arderea cărţilor, interzicerea muzicii clasice occidentale, a spectacolelor de teatru şi balet, a orice ar fi amintit doar tangenţial de lumea „burgheză” – de care Mao îşi păzea teritoriul ca de o molimă – n-au însemnat decât bomboana de pe această colivă roşie.

De ce reiterez, acum, toate astea? Pentru că omul chinez este o întruchipare ciudată, greu de desluşit de omul european. Sub masca bunăvoinţei şi-a temenelelor se ascunde, de cele mai multe ori, o întreagă strategie de încântare şi cucerire a celuilalt, întru propriile foloase. Dacă cineva crede – s-a mai spus asta – că recentul desant chinez a pogorât asupra noastră ca să ne aducă prosperitatea visată, fără a-şi lua partea leului, se înşală amarnic. Aviz amatorilor şi naivilor!