Caută 
1 MIN
De ce tocmai colinele? Poate pentru că, privind de sus şi din depărtare, ochiul efasează involuntar detaliile neplăcute.
Unele din întrebările stăruitoare care ne reţin atenţia la un moment dat îşi capătă răspuns doar „la faţa locului”. Are însă locul o „faţă” distinctă, accesibilă imediat? Şi dacă da, cum o putem surprinde în propria diferenţă? Este de presupus că multe din lucrurile aparent exterioare îşi pun amprenta asupra noastră, influenţându-ne atât felul de a gândi, cât şi năravurile – bune sau proaste. Să luăm, bunăoară, clima şi relieful. Mixate fericit, pot fi vectorii decisivi de atmosferă. Aceasta explică de ce nordicii europeni par mai curând „reci” şi distanţi, în timp ce locuitorii sudului trec drept afabili şi deschişi. Italienii, spaniolii şi grecii confirmă cu prisosinţă aceste din urmă evidenţe.
De ce m-aş feri să recunosc? Îmi place Grecia. Şi nu doar pentru că aici s-au născut zeii, miturile homerice, olimpiadele sportive, teatrul şi democraţia. Vechea Eladă este locul de naştere a tragediei. O spune Fr. Nietzsche, într-una din cărţile sale. Muzica de cor şi poezia lirică au întreţinut preţ de secole fiorul tragedian, cel cultivat asiduu în Teatrul lui Dionysos – locul în care se jucau piesele anticilor Eschil, Sofocle şi Euripide. Întreaga artă a grecilor ar pendula între „apolinic” şi „dionisiac”, între dispoziţia senină a plasticienilor (superficiali imitatori ai frumosului) şi înclinaţia muzicienilor pentru ritmuri febrile, răscolind instincte şi pasiuni.
Grecia este însă şi patria filosofiei. De ce tocmai aici şi-a găsit îndeletnicirea speculativă „pământul” privilegiat?
O atare chestiune l-a preocupat cândva pe Gilles Deleuze. Între gândire şi spaţiul în care aceasta se produce trebuie să existe anumite afinităţi sau complicităţi. Pentru a le explica acţiunea reciprocă, francezul a inventat termenul de geo-filosofie. Filosofia – spune acesta – avea nevoie de un teritoriu prielnic pentru a se configura.
Ce a găsit la greci? Un spaţiu generos, o sociabilitate fără rest, o anume plăcere a asocierii (transformată în atitudine mereu prietenoasă), un anumit gust al opiniei şi al disputării elegante a adevărului. Hrăniţi vreme de secole cu orgoliu imperial, grecii s-au imaginat întotdeauna ca ocupând centrul lumii. Nu întâmplător, la Delphi, pe Muntele Parnas lângă Sanctuarul lui Apollo au plasat omphalos-ul, ombilicul, centrul lumii, punctul de referinţă absolut.
Poate mai mult decât altceva, mi-au păcut colinele Atenei. Spre deosebire de alte mari oraşe (unele, celebre, ridicate neapărat pe şapte coline, ca şi Roma, ori adăpostite în scobitura concentrică a dealurilor înconjurătoare), capitala Greciei îşi semeţeşte culmile, ostentativ, în chiar inima urbei. Mai întâi Acropole, „stânca sacră”, cu ruinele Partenonului, locul multimilenar al venerării zeilor. În preajma lor, grecii de astăzi devin trişti şI resentimentari. Pe la 1799, Lordul Elgin a detaşat frizele templului antic şi le-a transportat în Scoţia pentru a-şi decora propria vilă. Ulterior, le-a vândut către British Museum, la pachet cu una din cariatidele Erechteionului, luată şi ea ca suvenir personal. Celelalte cinci piese, salvate de entuziasmul nemilos al colecţionarilor, odihnesc protejate în spaţiul Noului Muzeu al Acropolei, situat în imediata apropiere.
Tot în vecinătate se ridică Stânca Areopagos – cea de pe care ar fi predicat odinioară Apostolul Pavel, creştinându-i astfel pe atenieni. De la înălţimea ei se pot vedea grădinile şi aleile Agorei, flancat de Porticul lui Attalos (important muzeu de antichităţi) şi de Templul lui Hefaistos – unul din monumentele bine conservate. Cunoscută ca adăpost de taină al nimfelor (spirite ale copacilor, câmpurilor, izvoarelor) şi al muzelor (artei, muzicii şi poeziei), Colina Filopappusoferă vedere spre Acropole şi spre Marea Egee, departe, până la Portul Pireu. Pe unul din versanţii stâncoşi ai acesteia s-a descoperit o Peşteră a lui Socrate, probabil fără vreo legătură cu realitatea, destinată mai cu seamă uzului fotografic nesăţios. Într-o altă parte de oraş, Colina Lykavittosdeschide privitorului o panoramă impresionantă, lăsând ochiul să răzbată liber până spre curbura îndepărtată a orizontului.
De ce tocmai colinele? Poate pentru că, privind de sus şi din depărtare, ochiul efasează involuntar detaliile neplăcute. Într-adevăr, nu vezi mizeria şi sărăcia unei populaţii afectate de criză; nici străzile în care atenienii îşi scot la vânzare lucrurile, cerând preţuri derizorii; nici sutele de case abandonate de proprietari; nici clădirile începute, dar neterminate; nici protestele care se înmulţesc zi de zi, cu o violenţă sporită. Grecii de astăzi trăiesc încă din ruinele trecutului; un trecut de care par să se fi rupt, fără a uita să-l exploateze în folosul lor.
Mici diversiuni în peisajul plat, redute naturale de observaţie, culmi uşor accesibile prin înaintare şi învăluire spirală, colinele că au oferit atenienilor locul cel mai nimerit de reculegere şi de contemplare. Ele dau posibilitatea de a scruta în voie depărtările, oferind privirii cea mai largă perspectivă. Iată de ce, filosofia s-a putut ivi tocmai aici.
Petru Bejan este profesor universitar doctor la Facultatea de Filosofie si Ştiinţe Social-Politice din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza”
