Cum a ajuns statul de drept pe tarla

De ce a mai fost nevoie de una, a şasea, după cele din 1991 (a fondului funciar), 1997 (modificarea şi completarea Legii fondului funciar din 1991), 2000 (Legea “Lupu”), 2001 (privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989) şi 2005 (privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei) plus încă cel puţin două ordonanţe pe aceeaşi temă? Cel mai probabil, pentru întărirea incoerenţei guvernamentale, indiferent în ce culoare politică erau vopsite cabinetele ultimilor 23 de ani. E drept că fiecare din aceste acte normative a vizat câte ceva, dar asta seamănă perfect cu situaţia descrisă într-un banc în care englezii, sătui de circulat pe stânga, vor să conducă precum ceilalţi europeni şi ajung să-i întrebe şi pe români cum să facă schimbarea, iar aceştia le răspund că, pentru început, doar camioanele să circule pe dreapta. Aşa şi seria de legi menţionată, în care fiecare act le corectează pe cele dinainte, generând de fiecare dată reluarea proceselor şi-aşa foarte lente de recunoaştere a drepturilor persoanelor îndreptăţite să primească înapoi ce li s-a luat cu forţa.

Trebuie remarcată, în ultima lege din suită, cea emisă în mai anul acesta, apariţia în premieră absolută a unor termene precise de rezolvare a cererilor, sub ameninţarea unor sancţiuni mai mult sau mai puţin pecuniare. Însă până la punerea în practică a acestor termene, legea, care conţine un capitol întreg intitulat în mod cinic “Măsuri privind urgentarea soluţionării cererilor de retrocedare”, a suspendat absolut toate procedurile, de la reconstituirea dreptului de proprietate şi până la emiterea titlurilor. Inactivitatea comisiilor, a oficiilor de cadastru şi a prefecţilor în acest caz se întinde, menţionează legea, pe o perioadă de 180 de zile. Dar acest termen se încheie taman în pragul anului electoral 2014, în care se vor alege 30 de europarlamentari şi un preşedinte. Cum în anii cu alegeri nimic nu progresează, n-ar trebui să ne mire dacă perioada de inactivitate va fi prelungită. De altfel, însăşi legea în cauză a întârziat într-un mod nepermis să intre efectiv în vigoare: Monitorul Oficial a publicat normele de aplicare abia pe 29 iunie, adică abia după 43 de zile după apariţia legii – în care se specifica clar că aceste norme trebuia să fie emise în cel mult 15 zile.

Toate revendicările trebuie să fie soluţionate până la 1 ianuarie 2016, mai precizează documentul pentru care actualul guvern şi-a asumat răspunderea. Probabil că şi acest termen va fi depăşit, chiar dacă cea mai mare parte a matrapazlâcurilor cu terenuri şi case s-a făcut deja din 1990 încoace, pe legi sau pe lângă lege, la ordinul lui Ion Iliescu sau pe fondul dezinteresului celorlalţi politicieni.

E adevărat că textul care blochează acum întreg procesul de repunere în posesie prevede încă din primele rânduri că prioritară este retrocedarea în natură (de parcă până acum ar fi fost altfel) şi abia în ultimul rând este menţionată acordarea de despăgubiri acolo unde imobilul nu mai există sau a fost naţionalizat a doua oară de către guvernele social-democrate de după ‘89. Totuşi, după scandalul lefurilor uriaşe al şefilor Fondului Proprietatea, de unde ar trebui să vină banii pentru despăgubiri, acestea sunt înşirate în lege pe un termen de cinci ani. La fel ca despăgubirile pe care profesorii sau personalul angajat în instanţe le-au câştigat în justiţie. Cu un termen mai lung, de zece ani, sunt “loviţi” cei care au avut ghinionul ca pe proprietatea lor să funcţioneze o instituţie publică, fiind nevoiţi să o lase în pace în tot acest timp contra unei chirii. Dar numai Dumnezeu ştie ce va fi peste cinci sau zece ani, mai ales într-o ţară ca România, unde legile se schimbă de la un an la altul. Dovadă şi ultima găselniţă a premierului doctor în Drept, menită mai degrabă să-i scoată basma curată pe toţi cei care au pus beţe-n roate retrocedărilor decât să facă dreptate celor care aşteaptă de ani de zile să primească înapoi ce li s-a luat cu japca în câteva minute.