Cum (nu) ne-am schimbat

De fiecare dată când mă gândesc la drumul pe care l-a parcurs societatea românească în toată această perioadă de tranziţie, îmi vin în minte anumite pasaje din Biblie care descriu drumul lui Moise prin deşert spre ţara mult promisă, Canaan. Dacă am lua în calcul durata exodului biblic ce s-a întins pe o perioadă de 40 de ani, până când s-au stins din viaţă toţi cei care au cunoscut robia egipteană, inclusiv Moise, atunci, am putea spune, că noi am străbătut abia o parte din durata acestui purgatoriu pentru a ne scutura de robia îndurată în anii comunismului. Evreii au rătăcit prin deşert. Noi rătăcim prin propria noastră ţară, care, pe alocuri, se transformă în deşert. Pentru a putea ajunge în Canaan, generaţiile care au cunoscut sclavia, au trebuit să moară. În România, şi, în general, în ţările din fostul lagăr comunist, lucrurile, am putea spune, se petrec invers decât în Exod. Generaţiile care – cu sau fără voia lor – au cunoscut urgia comunistă, cu excepţiile de rigoare, au fost condamnate să moară în aceeaşi ţară, iar generaţiile născute după căderea comunismului au luat calea exilului. Ciudată întorsătură de condei a istoriei! Interesantă schimbare de destin!

Cu atât mai interesantă cu cât răsturnarea regimului comunist au făcut-o adolescenţii şi tinerii, care au ieşit în stradă cu zecile, cu sutele de mii; în timp ce părinţii lor priveau, cu teamă, revoluţia la televizor. O parte din aceşti tineri au plecat să-şi caute norocul în lume. Alţii au rămas aici. O parte din ei s-au transformat în învingători. Alta în pribegi ai sorţii. Unii, înfruptându-se din moştenirea vechiului regim, au devenit oameni prosperi. Alţii, pauperi. În fond, în toţi aceşti ani a avut loc ”procesul” împărţirii şi reîmpărţirii avuţiei naţionale. Ea a trecut dintr-o mână în alta. Şi de la sine putere, dar şi cu ajutorul altor mâini, văzute şi nevăzute, iţite pe sub mase, din interior şi din exterior. Acum au loc procesele. Pe fundalul acesta general, exilul continuă. Tinerii pleacă. Iar noi îmbătrânim căutându-ne în continuare un rost, un punct de sprijin în această lume din ce în ce mai haotică, din ce în ce mai străină. Suntem, cum spune Ana Blandiana: ”ca nişte case cu proprietarul plecat/ fără să spună pe cât timp,/ fără să lase adresa./ în jurul lor oraşul/ roteşte tramvaie şi biciclete,/ claxoane, reclame,/ locuitorii grăbiţi/ mănâncă din mers/ şi, din când în când, obosiţi,/ se opresc să bea o cafea/ la o măsuţă pe trotuarul de lângă/ o catedrală din secolul XI/ pe care o privesc fără să o vadă,/ pentru că vorbesc la telefon/ şi fără să întrebe/ cine este cel ce a locuit cândva/ într-o casă atât de mare”. Şi într-o ţară atât de mare, care, iată, pentru a câta oară?, visează să iasă din marasm.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video