Experienţa uluitoare a unui părinte catolic: A trăit 13 ani în trib din Kenya

Părintele Eugen Blaj va împlini anul acesta 13 ani de când străbate nisipurile fierbinţi ale Kenyei, într-o misiune umanitară, de ajutorare a lo­calnicilor şi de răspândire a catolicismului. Dar, din momentul în care şi-a încheiat cei nouă ani de misionariat în Mexic şi până la cel în care a ajuns, după multe escale, în deşertul Chalbi, drumul a fost unul şerpuit. „Aşa s-a năs­cut dorinţa în inima mea de mi­sionar. Dar una e dorinţa şi alta e să ajungă să se concre­ti­zeze“, poves­teşte bărbatul.

A vrut pe cont propriu

Părintele Eugen a vrut să plece prima dată în Africa pe cont propriu, doar cu binecuvântarea episcopului Petru Gherghel, însă persoanele din Kenya cu care se afla în contact l-au avertizat că este primejdios să vină singur, fără susţinerea diacezei. Râde încet povestindu-mi că s-au terminat vremurile în care preoţii îşi urmau doar chemarea: „Acum e prea periculos“. Dar îl atrăgea misiunea, „şi sărăcia. Este o experienţă interioară care se simte pentru fiecare. Dacă vreau bani şi să trăiesc bine, mă duc în America. Cunosc şi limba şi cultura. Însă când ai o dorinţă inte­rioa­­ră, trebuie să-i dai curs, altfel nu te lasă să te simţi bine.“

Creştinismul între nomazi

Prima dată a petrecut 18 luni în Nakuru, să se obişnuiască cu limba, swahili, care încă i se rostogolea greu printre dinţi când a plecat spre Mai­kona, parohia din deşertul Chalby de unde avea să aibă grijă de mai multe triburi nomade: „10-11.000 mii de su­flete, dar niciodată nu putem şti exact“. Îşi aduce aminte şi acum de prima slujbă pe care a ţinut-o într-un campus, în Kenya, înainte de anul 2000. Slujba de liturghie a fost ţinută în faţa unor studenţi educaţi şi îm­bră­caţi frumos, departe de sărăcia lu­cie pe care avea să o găsească printre no­mazi.
În Maikona a ridicat întâi o gră­diniţă, apoi un dispensar, grădiniţa a de­venit centru de adunare local şi mai apoi loc în care se ţineau slujbele. „Da­că nu ai o comunitate creş­­tină, la ce îţi trebuie întâi o biserică?“, spune el. Însă părintele a fost nevoit să în­veţe repede obiceiurile triburilor afri­cane, fie că era vorba de gabra, borano, konso sau wata. În loc să le pre­dice băştinaşilor învăţăturile creş­tine, părintele Eugen a încercat să-i integreze în slujbele pe care le ţinea la biserica ridicată în mijlocul dune­lor. Astfel, liturghiile de duminică s-au transformat în adu­nări ale locuitorilor satelor de no­mazi pe care le păstorea parohia din Maikon. În consilii din care nu lip­seau cuvântările lungi ale şefilor de trib, dansurile copiilor pe ritmuri de tobe, veşmintele în toate culorile curcubeului şi cântecele guturale. Însă cel mai greu i-a fost, după ce a înce­put să stăpânească limba swahili, să se integreze el însuşi într-o astfel de comunitate. „În viaţa bisericii, mi­sio­­narul rămâne întotdeauna stră­in, pentru că nu e din trib şi, de mul­te ori, e un alb. Ei făceau, în slujbele de la început, anunţuri foarte lungi, aşteptam şi câte o jumătate de oră să vorbească, iar liturghiile durau câte 2-3 ore. Nu eram obiş­nuit cu asta şi am avut nevoie să le asimilez obiceiurile şi să-mi adaptez metodele de evanghelizare. Nu e uşor, m-am obişnuit greu, este un conflict intern, te face să suferi, să depinzi de un sentiment. Dar, odată ce înţelegi cultura, îţi permiţi să in­tervii în societatea lor. Trebuie să-i înţelegi, căci, până la urmă, e viaţa lor acolo“, îmi spune părintele.

Localnicii nu au vrut laborator de analize

Însă, până să devină parte a comunităţii, Eugen Blaj s-a lovit de duritatea respingerii nomazilor. A construit, fără acceptul acestora, un la­bo­rator de analize medicale în dispensar, reuşind să facă rost de fonduri. Fără să încerce înainte să le arate cât de pozitivă ar fi deschiderea acestuia. „Nu a avut interes. L-am păstrat aproape trei ani, dar, dacă nu a fost iniţiativa lor şi dacă nu am pregătit comunitatea pentru el, a dispărut, a pierit de la sine. Iar când l-am în­chis, nimeni nu s-a plâns, ci dimpo­trivă, m-au criticat că l-am deschis fără să-i consult. Dacă era nevoie de el? E clar că da, din moment ce spitalul este la trei ore de mers cu maşina pentru a face o analiză iar asistenta medicală îţi dă adesea tratament pe bâjbâite, pe încercate, pentru că nu poate să ştie ce boală ai dacă multe se manifestă în ace­laşi fel“. În timp ce vorbeşte apăsat, părintele se încruntă. Nici până astăzi, în ciuda insistenţelor sale, la­bo­ratorul nu s-a mai deschis. Ba mai mult, a avut un coleg, misionar într-o altă zonă a Africii, care a intrat în conflict cu comunitatea, şi cînd s-a întors după o scurtă perioadă petrecută înapoi în ţară, biserica din tablă pe care o ridicase a dispărut de pe nisip.

„Dacă nu te faci musulman, ai să mori“

„Religie au ei mai multă decât noi“, îmi spune părintele, dând din mână a oboseală. Îşi aminteşte şi acum de momentul în care a realizat că în afara femeilor şi a copiilor, va fi greu să-i creştineze pe nomazii triburilor din deşertul Chalby. Băr­baţii sunt puşi adesea în situaţii imposibile sau chiar manipulaţi pentru a accepta unele religii. Chiar şi un catehet, care răspândea cuvintele creştine în şcolile construite de către parohia din Maikona, a fost victima ameninţărilor musulmanilor. „Prac­tic, dacă aderă la religia musulma­nă, nu o fac ca fruct al unei învă­ţă­turi sau al unei conversiuni, ci din cauza unor promisiuni, favoruri sau a unor ameninţări. «Dacă nu te faci musulman, atunci, uite, eşti bol­­nav, o să mori şi tu, şi fratele tău». Am avut un caz în care catehetului îi muriseră doi fraţi, şi atunci l-au păcălit şi i-au spus că o să îi piară toată familia dacă nu se face musulman.“ Şi catehetul a uitat, peste noapte, toate învăţăturile creş­ti­ne.
În schimb, pe părintele Eugen nu-l deranjează faptul că oamenilor le este greu să-şi lepede trecutul pentru a îmbrăţisa creştinismul. Ar continua misiunea umanitară chiar dacă ar fi singur într-o mare de musulmani. „Ce­ea ce contează este sufletul, inima mintea şi nu exteriorul. Pot să slujesc şi 20 de ani într-un singur loc şi să nu am niciun creştin acolo. Nu mă descurajează, fiindcă o fac cu dragoste! E datoria mea. Îi slujesc cum pot, nu am nevoie să-i conving prin motive exterioare sau ameninţări să fie ei creştini. Dacă nu e convins, dacă nu doreşte, atunci nu are rost să îi împingi. Doar nu îi mântuim noi. Domnul ştie, Dom­nul mântuieşte!“

Justiţie pe capete de cămilă

Părintelenu se sfieşte nici să spună că a preluat, după mai bine de un de­ceniu petrecut în sânul comu­ni­tăţilor nomade, şi câte puţin din caracterul justiţiar al acestora. Că ar prefera, poate, să se supună sfatului bătrânilor decât tribunalelor moderne, în care corupţia şi-a făcut loc. Însă ariditatea şi fierbinţeala deşertului par a o fi stârpit. „Dacă omori pe cineva, se aran­jează. Dacă e din duşmani, eşti onorat. Dacă e problemă de lege, bătrânii decid. Te amendează cu câte capete de cămilă sau ce trebuie ca să te concilieze, să te admită din nou la viaţa socială de trib. Şi prefer judecata bătrânilor celei moderne. La urma urmei, şi aceasta, penală sau nu, e tot de oameni facută, nu e chiar atât de dreaptă şi de multe ori e chiar mai strâmbă, pentru că sunt corupţi şi se dau bani. Forma tra­diţională e uneori mai sănătoasă, e mai durabilă, pentru că cea moder­nă vine din afara comunităţii, caută să o frângă.“

Oricum, pentru părintele Eugen Blaj, drumul e departe de a fi înche­iat. Printre puţinele luni când îşi pă­răseşte parohia pentru a se întoarce printre conaţionalii săi, pastorul a ajuns la o concluzie pe care a simţit-o de prima dată când nisipul african i-a ars tălpile bătătorite: de abia şi-a început misiunea.

„E puţin 13 ani. Eu am întâlnit misionari de 30-40 de ani. Ce sunt 13-14 ani? O nimica toată, eşti în­cepător încă după atâţia ani de mi­siuni. Voi petrece cât vrea Domnul, dar nu mă simt sătul de misiune. Poate după 20 de ani mă pot uita în urmă să spun «uite, am câţiva ani de misiune». Dar acum mi se par puţini“.

Publicitate și alte recomandări video