CURIERUL DIPLOMATIC

Gesturi Reparatorii

De Mihai BACIU

joi, 18 aprilie 2013, 01:50

1 MIN

Vinerea trecută, Parlamentul de la Lisabona a votat, în unanimitate, două Proiecte de Lege cu acelaşi conţinut foarte interesant: se permite urmaşilor evreilor persecutaţi şi alungaţi cu forţa din Portugalia la sfârşitul secolului al XV-lea să obţină cetăţenia portugheză. Spania, încă în toamna anului trecut (2012) a făcut acelaşi gest. Se precizează, în mod normal, că cei care vor să beneficieze de această „bunăvoinţă” trebuie să dovedească, obligatoriu, că sunt descendenţi ai celor expulzaţi. Aşadar, „dovada”! Dar cum ar putea dovedi cineva – fie el evreu sau de altă naţie – că este urmaşul cuiva care a trăit acum 500 de ani?

Există, desigur, unii care o pot face. Mai întâi, mă gândesc, la casele regale şi la marile familii nobiliare care au documente doveditoare întrucât, de-a lungul secolelor, regii şi nobilii au fost obligaţi să-şi dovedească ascendenţa din interese de putere, materiale dar şi pentru prestigiu. Pentru aceştia, arborele genealogic era o preocupare de prim ordin aşa că au păstrat cu sfinţenie fel de fel de documente care le dovedesc originea, vechimea, drepturile patrimoniale sau politice etc. etc. Sunt, este adevărat, puţini care-şi pot dovedi rădăcinile şi filiaţia de-a lungul multor secole, ba chiar a unui mileniu; de exemplu, arborele genealogic al Habsburgilor îşi are rădăcina cu mai mult de un mileniu în urmă iar ramurile lui sunt atât de stufoase încât este nevoie de mult timp şi multă răbdare pentru a le desluşi. Nici regina Angliei nu stă mai rău etc. etc.

Apoi, ar mai fi şi urmaşii unor negustori, bancheri şi meşteşugari vestiţi care-şi pot dovedi ascendenţa de câteva sute de ani dar ei nu sunt prea mulţi şi nici secolele vechimii prea numeroase. Dar evreii? Mă refer la cei expulzaţi din Peninsula Iberică. Ei n-au avut nici regi, nici case princiare sau nobiliare solid ancorate prin deţinerea de pământuri, moşii, castele etc. singurele care durau cu adevărat. Şi atunci, cum pot dovedi ei că se trag din expulzaţii iberici?

Suntem obligaţi să aruncăm o scurtă privire în urmă. Prezenţa evreilor în Peninsula Iberică datează, spun istoricii, încă din timpurile lui David şi Solomon (secolul al X-lea î.e.n.). Erau negustori plecaţi după câştig. În primele două secole ale erei creştine, mai ales după războaiele iudeilor cu romanii (70 şi 135 e.n.) s-au înmulţit, au creat comunităţi prospere şi şi-au păstrat cu îndărătnicie credinţa şi obiceiurile, după cum li-i felul. S-au simţit bine şi după cucerirea Peninsulei de către vizigoţi (secolul al V-lea e.n.), cel puţin până la trecerea acestora la creştinism (secolul al VI-lea e.n.). Apoi, au venit şi timpuri mai grele în virtutea duşmăniei dintre creştini şi iudei. Au început persecuţiile: legi antievreieşti, botezarea forţată a copiilor, transformarea în sclavi a evreilor care refuzau să se boteze etc. De aceea, ocuparea Spaniei de către arabi (musulmani), în 711 e.n., a fost primită cu bucurie de evrei. A urmat „epoca de aur” a civilizaţiei evreieşti din Europa. Mari negustori, oameni politici foarte influenţi, medici ai curţilor califului şi emirilor, oameni de cultură celebri, evreii au participat activ la înflorirea unor oraşe ca Sevillia, Toledo, Cordoba, Granada etc. Şi iarăşi au apărut norii negri la orizont. În 1148, a venit la putere în Spania dinastia Almohazilor, berberi din Nordul Africii, musulmani fanatici care voiau să-i treacă la Islam şi pe evrei şi pe creştini. Mulţi evrei au fugit fie în alte ţări musulmane, fie în regatele creştine din Nordul Spaniei. Acolo au găsit iarăşi protecţie şi un mediu propice pentru manifestarea talentelor lor negustoreşti dar şi pentru păstrarea religiei lor (mozaismul). Însă, odată cu încheierea Reconquistei – adică recuperarea întregii Peninsule de către creştini şi desfiinţarea statelor musulmane – a început adevăratul calvar al evreilor. Prea-catolicii regi Ferdinand şi Isabella (mai ales ea) doreau o Spanie pur catolică, fără evrei, musulmani şi alte confesiuni. Inchiziţia, foarte puternică în Spania, abia aştepta o asemenea ocazie. Aşa încât, în martie 1492 – anul în care Columb a descoperit America – regii prea-catolici au dat un Decret de o cruzime rar întâlnită în istoria Europei: toţi evreii erau obligaţi să se boteze (adică să treacă la creştinism) sau să plece din Spania; termenul limită era luna august a aceluiaşi an.

Mulţi nu au avut încotro şi s-au convertit dar şi mai mulţi au plecat. A fost o tragedie asemănătoare cu cea de peste secole a deportărilor în masă ordonate de Stalin. Numărul celor convertiţi ca şi al celor care au plecat nu este cunoscut cu exactitate. Oricum, a fost de ordinul sutelor de mii ceea ce pentru vremea aceea era foarte mult. Cei plecaţi au găsit adăpost în Italia, Orient dar mai ales în partea europeană a Imperiului Otoman (Salonic şi Istanbul). Se spune că sultanul Baiazid al II-lea ar fi spus că nu înţelege de ce un rege aşa mare ca Ferdinand îi dă lui, pe gratis, o aşa mare sursă de bogăţie cum sunt evreii. La câţiva ani distanţă, în 1498, şi regele Don Manuel al Portugaliei, care voia să se căsătorească cu fiica lui Ferdinand şi a Isabellei, a dat un Decret similar dar evreii portughezi au fugit şi spre nord, adică spre Franţa şi Ţările de Jos.

Toţi evreii hispano-portughezi sunt numiţi sefarzi după denumirea Spaniei în ebraică, Sefarad. Din Rumelia otomană sefarzii s-au răspândit şi în alte părţi între care şi în Ţara Românească. În Ardeal şi Moldova au venit, încă din secolul al XVII-lea – unii şi mai dinainte – evreii aşkenazi, numiţi aşa după denumirea, în ebraică, a Germaniei, Aşkenaz. Sefarzii, cei mai cultivaţi dintre evrei, au o istorie şi o cultură foarte bogate, vorbesc ladino, un dialect iudeo-spaniol, în timp ce aşkenazii vorbesc idiş, un idiom germanic din grupa Hochdeutsch, folosit cotidian în ţările germanice.

Fără îndoială că evreii n-au dispărut din Spania şi Portugalia în urma celor două Decrete. Chiar cei convertiţi la creştinism au continuat să practice, în secret, ritul iudaic – fapt pentru care erau numiţi marranos (ticăloşi); când au avut ocazia s-au întors la vechea lor credinţă. Azi, urmaşii celor alungaţi sunt chemaţi înapoi. Se spune că deja există vreo 6000 de cereri pentru Spania din cele mai diverse colţuri ale lumii. Am văzut că trebuie să-şi dovedească ascendenţa în cei alungaţi. Dar a mai apărut ceva, oarecum hazliu. O scriitoare americană care a descoperit nu cu multă vreme în urmă că este urmaşa unor sefarzi a cerut cetăţenie spaniolă dar a fost refuzată pentru că este catolică. Aşadar, i-au alungat în 1492 pentru că erau iudei iar acum nu-i primesc pentru că nu sunt iudei. Încă o dovadă de ironie a Istoriei.

Revenim la „dovada”. În lipsa documentelor, toţi evreii sefarzi ar putea solicita cetăţenie iberică pentru simplul fapt că sunt sefarzi iar sefarzii, ştie toată lumea, sunt numiţi doar cei alungaţi din Spania şi Portugalia şi urmaşii lor. Aşa încât apare întrebarea cu răspuns dificil: solicitanţii trebuie să-şi dovedească ascendenţa sau Spania şi Portugalia să demonstreze că nu sunt sefarzi? Din aceasta dilemă – vorba lui nenea Iancu – nu putem ieşi.

Dar de ce s-au gândit Spania şi Portugalia să facă acest gest tocmai acum? Înainte de toate, s-au schimbat vremurile. De câteva decenii bune se vorbeşte mereu – uneori până la saturaţie – de drepturile omului, libertatea de credinţă, egalitatea de şansă etc. etc. Ar fi absurd azi ca un individ sau o comunitate să fie expulzată pentru că se închină la un alt dumnezeu decât majoritarii. Până şi Vaticanul a revizuit procesul lui Galilei şi şi-a cerut, într-un fel, scuze pentru cele întâmplate în secolul al XVII-lea.

Dar unele guri rele mai avansează şi alt motiv: Spania şi Portugalia se află în mare criză economică şi atunci cheamă evreii. În Evul Mediu, deseori, când un rege sau un prinţ aveau mari necazuri financiare chemau evrei, le acordau privilegii etc. Şi aproape întotdeauna finanţele lor se înviorau. Să se fi gândit cele două ţări la această soluţie medievală?

Oricum ar fi, aceste gesturi reparatorii, deşi tardive, spun ceva despre marile schimbări aduse de timp în moralitatea şi psihologia colectivă privind perceperea şi raportarea indivizilor şi comunităţilor umane unele la altele.

Mihai Baciu este profesor universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii “Petre Andrei” din Iaşi