Hangiţa

Cum ajunge să se îndrăgostească un misogin? De ce sunt femeile atât de parşive în amor? De ce nu şi-a permis Andrei Ciobanu o actualizare reală asupra scenariului? De ce sugestiile intuitiv regizorale conduc într-o direcţie şi firul narativ într-alta? De ce se creează ”bisericuţe” pe scenă (tandemul dintre conte şi marchiz)?…

Reprezentată pentru prima dată în timpul Carnavalului de la Veneţia din 1753, ne putem întreba pe bună dreptate şi, dincolo de orice nostalgie legată de faimosul carnaval, ce ne mai poate spune piesa lui Goldoni astăzi. Actorul Andrei Ciobanu şi-a manifestat de multe ori preferinţa pentru texte clasice, pe care le-a adus într-o zonă destul de relaxată. Acesta e şi cazul spectacolului de faţă – o commedia dell’arte, cu pretinse accente psihologice, transpusă într-un stil entertaining, pe gustul publicului tânăr, chiar foarte tânăr, mizând pe naturaleţea jocului actoricesc – nu întotdeauna regizorul-actor chiar reuşind să imprime un astfel de firesc castingului său.

Distribuţia este extrem de eterogenă, iar criteriile după care a fost făcută selecţia nu-mi par întotdeauna relevante. Se întâlnesc în montarea de faţă o tânără plină de zel, pentru care teatrul abia începe să-şi dezvăluie misterele, în rol principal, cu doi actori de la Teatrul Luceafărul, dintre care unul pretinde că urmăreşte să-şi verifice potenţialul de actor de teatru efectiv (deşi spectacolul de faţă e menit să atragă minţi de copil), iar celălalt îşi dezvăluie cu prestanţă exigenţele privind scena, dar nu se dezice de rolul avut în Vicleniile lui Scapin (regia Nucu Ionescu, tot Ateneul Tătăraşi), apoi Mircea Toma Moraru, un tânăr cu reale veleităţi nevalorificate în cazul de faţă, dramatizând excesiv şi în gol, alături de încă doi tineri studenţi. O distribuţie mixtă e de dorit, dar a o face să şi funcţioneze pe scenă e lucrul cel mai greu.

Scenografia, în partea de fundal, se constituie din supraetajarea unor spaţii (camerele unui han), soluţie adeseori folosită cu succes, numai că, de această dată, respectivele departajări scenice sunt insuficient accesate, actorii intrând sau ieşind tot prin lateralele scenei. În partea din faţă, decorul este destul de previzibil. Costumele sunt clasice, viu colorate, acelaşi lucru fiind valabil pentru accesorii, ceea ce provoacă ochiul copiilor care ar putea vedea respectivul spectacol.

În cea mai mare parte, jocul actoricesc nu este susţinut regizoral sau, nici măcar – în cazul tinerilor studenţi e ratat din faşă. Acest lucru însă poate că nu atrage atenţia spectatorului, care a venit să îngâne fondul melodic ori să danseze, bucurându-se împreună cu Hangiţa (adresarea directă se pare că prinde la publicul prezent la premieră). Povestea este extrem de simplă: un marchiz şi un conte (G.Ş., C.C.) îşi dispută inima provincialei cochete, alături de chipeşul asistent al Mirandolinei – D.S. (numele unor personaje sunt suficient de amuzante pentru a fi păstrate ca atare – Ripafratta, Forlipopoli) şi de baron, misoginul de profesie, care nu mişcă măcar un deget pentru a deveni (in)consecvent (T.M.). În ceea ce priveşte rolul celui din urmă, ar fi putut să urmeze un traseu de la decizia că nu se va îndrăgosti vreodată (deoarece urăşte femeile) la faptul de a se îndrăgosti, însă Andrei Ciobanu alege să-şi construiască parcursul regizoral şi să-şi conducă actorii pe scenă destul de abrupt şi fără prea multe justificări, ca într-o farsă de secol al XVII-lea. Măcar dacă am fi beneficiat de mai multe poante, mă aşteptam la niscaiva surprize din partea sa, aşa cum îl ştiam din spectacolele în care l-am văzut în ipostaza de actor. Ce să mai spun, S.S. e natural simpatică, iar M.M. falsează actoriceşte cu talent, că doar e-n rolul unei actriţe ce joacă o doamnă din înalta societate ş.a.m.d. Dar, vorba unui actor, totul e să te simţi bine alături de colegii de breaslă şi, în special, publicul să fie mulţumit. Oare?!…

Încep din ce în ce mai des să mă întreb ce ar avea de spus autorul/ dramaturgul dacă şi-ar putea vedea piesa pusă în scenă în zilele noastre. În cazul de faţă, întrucât întrebarea e absurdă, nu-mi rămâne decât să revin la ce avem de spus noi astăzi cu privire la actuala montare. Cum ajunge să se îndrăgostească un misogin? De ce sunt femeile atât de parşive în amor? De ce nu şi-a permis Andrei Ciobanu o actualizare reală asupra scenariului? De ce sugestiile intuitiv regizorale conduc într-o direcţie şi firul narativ într-alta? De ce se creează ”bisericuţe” pe scenă (tandemul dintre conte şi marchiz)?…

Am remarcat, dincolo de rezervele deja exprimate, prestaţia lui Mircea Toma Moraru. A mai jucat în Inimă de boxer (regia: Radu Ghilaş) şi Jurnalul unui nebun (regia: Ion Sapdaru). Faptul că un spectacol poate fi un prilej pentru a-mi atrage atenţia asupra unui tânăr actor, la început de carieră, constituie, din punctul meu de vedere, un motiv suficient pentru a mă bucura că am fost prezentă în sală. Ca şi menuetul de dinainte de a începe reprezentaţia propriu-zisă. Nu mă pot abţine să nu menţionez că însuşi Constantin Stanislavski a testat rolul baronului Ripafratta în 1898. După cum nu pot să mint: aveam alte aşteptări de la actorul-regizor Andrei Ciobanu.

(Hangiţa de Carlo Goldoni, regia: Andrei Ciobanu, distribuţia: Simona Simionesei, Mădălina Munteanu, Dragoş Stan, Mircea Toma Moraru, Gheorghe şfaiţer, Cătălin Cucu, scenografia: Nicolai Mihăilă, mişcare scenică: Beatrice Volbea, Ateneul Tătăraşi, premiera: 11 aprilie 2014)