În drum spre cherhana

Venisem într-un scurt sejur la mare, ca să uit traumele de care avusesem parte la începutul anului în urma unor încurcături sentimentale, care m-au împins spre marginea prăpastiei. Îmi propusesem să-mi petrec două săptămâni la mare fără să mă gândesc la nimic din ce lăsasem în urmă. Zis şi făcut. Mi-am strâns bagajele, mi-am verificat card-ul şi am descins la vechea pensiune, unde, de altfel, veneam an de an. Coborând pe peronul mizer al gării, am tras adânc în piept aerul sărat al mării, apoi luându-mi geanta pe umăr, unde îmi pusesem laptop-ul, un carnet de însemnări, un pix, o cămaşă, nişte şlapi şi două-trei tricouri, am pornit-o în stânga bulevardului, ce trecea paralel cu plaja mării, ascunsă după pâlcul de vile şi arbuşti, şi, după un sfert de oră de mers lejer, eram la destinaţie. Aici mi-am regăsit, după cum mă aşteptam, un vechi prieten plecat de câţiva ani buni să-şi găsească rostul în Occident. Şi nu oriunde, ci la Stockholm. Venea în fiecare an, de obicei la începutul lunii lui cuptor, pe litoral, să-şi mai încălzească la soare oasele bătrâne şi să mediteze la soarta-i de pribeag.

Ajungând la pensiune, am luat cheia de la recepţie, şi după ce mi-am lăsat bagajul în cameră, am coborât pe terasă. Pictorul Alec mă aştepta, ca de obicei, la recepţie, aşezat comod într-un fotoliu. Ne-am uitat tăcut unul la altul, ne-am îmbrăţişat, şi apoi am ieşit să facem o scurtă plimbare pe faleză.

Căldura era în toi. Pietrele fierbeau. Nisipul ne frigea tălpile. Ca de fiecare dată, când ne încumetam să mergem la plajă, în urma noastră rămânea asfaltul găurit de şlapi. La amiază ne făceam siesta întinşi în şezlongurile noastre pe terasa largă a pensiunii, privind în depărtări. Pe masă zăceau paharele de limonadă şi de whisky, în care pluteau cubuleţele de gheaţă îngreunate de arşiţa amiezii.

Căzut în toropeală, îmi simţeam sufletul desprinzându-se încet, ca o scamă, din trupul năduşit de căldură, îmbrăcat într-o cămaşă subţire de pânză kaki, pătată la subsuori, şi o pereche de pantaloni scurţi, ce-mi confereau aerul unui explorator pregătit să străbată în lung şi-n lat Sahara sau un alt deşert neexplorat… Urmăream această uşoară  unduire „lăuntrică” trăind senzaţia că mă risipesc printre plopi şi paltini cu scoarţa albă sau alţi copaci prăfuiţi peste care sufletul meu se ondula făcând volute neaşteptate, asemenea pufului de păpădie purtat de vânt.

În ciuda arşiţei îngrozitoare, lumina ce cădea peste trupurile noastre adăpostite sub umbrele largi, deschise, era dulce, galbenă, molatecă, îndemnându-ne la un somn odihnitor.

Închizându-mi ochii, stăteam lungit în şezlong, bucurându-mă de timpul ce se scurgea din mine şi luneca pe lângă mine, evaporându-se odată cu sudoarea şi stropii de apă care-mi răcoreau fruntea şi chipul năduşit de somn.

Zgomotul plajei îmi zgândărea plăcut timpanele. Savuram din plin acest abandon, lăsându-mi ochii uşor întredeschişi pradă luminii solare.

Pete roşii şi verzi se roteau în jurul irişilor, luând forme din ce în ce mai ciudate. La o simplă apăsare a pleoapelor, dispăreau stingându-se încetul cu încetul, în rotocoale colorate de lumini şi umbre.

În ciuda arşiţei, nici unul dintre clienţii pensiunii nu renunţase la alcool. Unii aveau în faţa lor câte un pahar de votcă rece, cu bucăţi de gheaţă ce se topeau alene, asemenea unor salamandre cristaline, ce se sfărmau în alte salamandre, din ce în ce mai mici, până dispăreau cu totul dizolvându-se în lichidul limpede, cu irizări uşor albăstrii. Alţii se mulţumeau să-şi moaie buzele în vinul aburit, abia scos din frigider. Nu lipsea, desigur, nici pălinca adusă în canistre din Ardeal. Unele doamne, ne priveau cu un ochi compătimitor. Altele nu se sfiau să bea cot la cot cu noi.

Adrian, maestrul nostru de ceremonii, cu aerul său de senator roman aflat mereu într-o stare de euforie, ne recomanda în fiecare zi: "Un pic de coniac sau de pălincă la amiază te face să transpiri. Iar transpiraţia marină elimină toxinele din organism. E ca o juisare…"

„Şi după ce juisăm, ce facem? Intrăm în mare sau ne mulţumim cu un simplu duş?” îl întrebam.

„Ce rost are să ne mai batem capul şi cu duşul pe vremea asta? Cred că ar trebui să ne călăuzim după un vechi proverb beduin, care spune că sudoarea se curăţă prin sudoare şi că, în deşert, cel mai bun prosop e soarele ce dogoreşte pe cer!”

Îmbătat de propriile sale utopii, spuse cu un glas molcom, Adrian lunecă într-un şezlong, întinzându-şi braţele în lături şi oftând. ”Să ne bucurăm, mai spuse el, acoperindu-şi leneş gura cu palma stângă, de un pic de briză şi aceste clipe molatice ce trec…”

Îi urmam sfaturile. Beam votcă sau coniac şi transpiram din plin. Ne relaxam atât de mult, încât mâinile ne atârnau pe lângă trup, moi ca nişte cârpe. Moleşeala nu ne împiedica, totuşi, să facem şi un mic efort: târându-ne la marginea plajei, ne cufundam picioarele în valuri…

Seara coboram din nou pe plajă. Intram în apă şi înotam lejer pe spate, privind cum se perindă câte un norişor firav pe un cer de culoarea şofranului.

Maestrul nostru de ceremonii apărea doar când soarele dădea să asfinţească. Se întindea aproape gol pe nisip, lăsându-şi trupul în voia brizei. Îl îngropam acolo, înjghebând deasupra burţii lui o piramidă, în vârful căreia înfigeam un steguleţ albastru. Ceea ce însemna: atenţie, furtună. Culegeam apoi cutii de bere, scoici, dopuri de  plastic, ambalaje de la îngheţată şi tot felul de beţe, din care construiam un cimitir marin.

Seara, lângă stânci, ne înjghebam un foc de tabără. Dansam şi jucam cărţi în jurul lui. Îl stingeam, mult după miezul nopţii, cu jeturi de şampanie…

La scurt timp după ce soarele apuse, lăsând o dungă sângerie-n urma lui, eu şi prietenul meu, pictorul Alec, ne-am dus să facem o plimbare pe faleză. După câţiva paşi, am cotit spre o terasă, unde am prelungit agapă până începu să mijească de ziuă. În ciuda alcoolului băut, nu simţeam încă oboseala. Ca să ne trezim de-a binelea, am făcut o scurtă baie în apa ce părea ca plumbul. Apoi ne-am îndreptat spre cherhana. Mergeam desculţi, ţinându-ne sandalele în mână. Plaja se sălbăticea la fiecare pas. Tălpile ni se înfundau în nisipul moale, umed. Din când în când, degetele de la picioare ne erau scrijelite de câte o cochilie rătăcită. Pe măsură ce ne apropiam de destinaţie, cochiliile se îndeseau. La început mărunte, apoi din ce în ce mai mari. Sideful lor strălucea la lumina lunii, ce pălea în faţa noastră. Am dat peste mici muşuroaie de scoici, dar şi de melci. O mulţime de crabi ieşeau din găocile goale, retrăgându-se în valuri. Instinctul de conservare le ascuţea simţurile. Hârşâitul paşilor noştri pe nisipul umed le crea o stare de panică. Le urmăream ochii, ca nişte puncte roşii, amplasate sub antene, şi cleştii mari ce se mişcau ameninţător în aer. Erau fiinţe extrem de iuţi şi temătoare. Explorau uscatul asemenea unui grup de cercetători ajunşi într-un ţinut necunoscut, atenţi la orice amănunt. Sau asemenea unui grup de cosmonauţi eşuaţi pe o planetă dintr-o altă galaxie, aflată la zeci de mii de ani lumină de pământ. Teama îi împingea să se avânte în necunoscut. Urmăream cohortele de crustacee cu carapacea de culoarea bronzului coclit ce alergau spre mare şi în minte îmi răsărea, nu ştiu de ce, silueta bătrânei doamnei Ignes, pe care o asociam cu un crab capricios, ascuns în cochilia apartamentului ei cochet, plin de lucruri vechi, situat undeva pe Magheru, desfăcând cărţile de tarot în faţa oglinzii ovale, năpădite de alge marine.

„Ciudate fiinţe”, am mormăit, încercând să pun stavilă unui sentiment de nelinişte, ce-mi năpădea pieptul. Am încercat să facem o captură, efortul nostru se dovedi însă zadarnic. Crabii aveau reacţii atât de prompte, încât a trebuit să abandonăm lupta. Ne-am mulţumit să culegem de pe ţărm câteva ”epave”. Mă fascinau antenele şi cleştii. şi crusta ce aducea cu o busolă. Hoinărind pe plajă, pierdusem noţiunea timpului. Întunericul se risipise ca o ceaţă. Mijeau zorile. Pe linia orizontului creştea o pată sângerie. Soarele apăru mai întâi sub formă de potcoavă înroşită. Apoi crescu, luând forma unei ţeste de pe care cineva tocmai decupase scalpul. Privindu-i conturul, l-am asemuit cu o proteză abandonatăde un pensionar într-un pahar de apă pus pe noptieră.

„Iată şi dinţii distinsei noastre actriţe”, am exclamat.

Pictorul îşi încruntă sprâncenele stufoase.

Mergeam tăcuţi, inhalând adânc, în piept, aerul proaspăt, presărat cu ţipete de pescăruşi şi plescăitul valurilor ce se spărgeau prelingându-se pe nisipul de culoarea aurului. Curând un puternic miros de peşte rânced ne izbi în faţă. Ajunsesem la cherhana. 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist