Încotro?!

De curând, am avut ocazia să văd asociate, în miezul Parisului, două implanturi. În oraşul axelor, monumentelor, bulevardelor regulate şi monotone, cele două implanturi par străine. Inegale în spaţiul fizic, ele au puteri comparabile în cel spiritual. Parisul le-a îmbrăţişat în inima lui pentru a povesti, pentru a comunica mulţimilor de vizitatori despre sensul unei lumi din ce în ce mai nebune. Amân identificarea implanturilor doar pentru a pune în text, în prealabil, tensiunea creatoare rezidentă în două atitudini culturale fundamentale. Ele sunt funcţionale în orice comunitate. Una e un elogiu al trecutului, al originilor de aur ale omenirii. Evoluţia nu face decât să degradeze acest început cu boli sociale înmulţite şi extinse exponenţial. Cealaltă e un elogiu al viitorului, al speranţelor, iluziilor că omul, venind din întunericul istoriei, îşi poate crea, prin propriile puteri, societatea perfectă. Nu ştiu în ce perspectivă ne situăm azi, în colţul nostru de lume, prin comunitatea ieşeană. Probabil că suntem purtaţi de curenţi divergenţi şi anonimi fără putinţa de a mai şti pe ce se susţine chipul nostru identitar. Şi din acest motiv e seducător să povestim despre implanturile amintite.

Unul e centrul cultural George Pompidou. O rafinărie a culturii. Structura de rezistenţă şi instalaţiile clădirii sunt transformate în înveliş, în pielea transparentă a spaţiului interior, liber manifestărilor culturale. Între ele, o expoziţie, o colecţie permanentă de artă modernă reprezentativă secolului douăzeci. Parcurgând-o te încearcă un sentiment straniu. Lumea îşi exprimă prin sensibilitatea acută a artiştilor ei deruta, angoasa, individualismul, lipsa de sens a existenţei. Arta nu mai e acel spaţiu al armoniei, al siguranţei, al meditaţiei. E un ţipăt, o glumă sau un joc. O confuzie căutată sau găsită. E pişoarul lui Marcel Duchamp. Convingătoare e afluenţa de consumatori sedusă de aceste producţii. Zilnic, mii de persoane aşteaptă cuminţi la rânduri largi şi lungi de sute de metri pentru a intra în rafinărie. Rafinăria e o instalaţie capabilă să selecteze din materiile brute, din străluciri şi gunoaie, esenţe, gesturi, lovituri de cravaşă. Este un spectacol aproape turbulent. Privitorii caută în acest spaţiu reazem propriilor gesturi. Obosiţi în alergarea printre exponate îşi află odihna în cafeaua, ţigara, croissantul sau pulpa de pui fript din restaurantele centrului cultural… În ţesutul Parisului, una din axele care traversează Sena şi l’Île de la Cité are un capăt de perspectivă catedrala Nôtre Damme. În opoziţie e… rafinăria culturală. În catedrală se ascultă muzică de toate felurile, în rafinărie se consumă artă vizuală. Este impresionant!

Celălalt implant e atelierul lui Brâncuşi. Sunt subiectiv în cele ce urmează. Anterior, credeam că atelierul a fost reamenajat în interiorul centrului cultural. Din fericire nu. Clădirea e aşezată într-un colţ al pieţei. E vizibilă, pregnantă, prin poziţie şi simplitatea opozabilă construcţiilor din jur, inclusiv rafinăriei. N-aş zice că s-a făcut exces de creativitate arhitecturală. Poate nici nu era cazul. În interior te aşteaptă minuni. O lume a formelor esenţiale cu rădăcini ancestrale, pline de sens, pentru noi, cei de azi. Materiile brute, durabile, piatră, lemnul tare, bronzul, au fost dezvelite de resturi pentru a exprima simplu, adânc: zborul, strigătul, rugăciunea, sărutul, infinitul, plânsetul de copil, începutul lumii. Fără să vrei te trezeşti rugându-te pentru viaţă. Pe neştiute o lacrimă perfectă îţi fuge din colţul ochiului pentru a celebra perfecţiunea. Te întrebi cum a ajuns acest român în centrul cosmopolit al creatorilor de artă pentru a arăta lumii Cuminţenia pământului nostru? Şi nu oricum, ci în forme mângâietoare pentru suflet, ochi, minte… Subiectivitatea mea poate să pară deplasată. Dar am simţit la toţi privitorii, nu puţini, veniţi de peste tot, dragostea de a privi!

Faptul că micul atelier face, cu succes, opoziţie spirituală marelui centru cultural nu-mi şterge din suflet o melancolie cernită. Cum se face că un român plecat dintr-un sat de sub munte, capabil să lumineze inima Parisului cu arta lui, nu este luat în seamă, ca să nu zic în serios, în propria lui ţară?! Acea ţară căreia i-a captat sufletul adevărat, arhetipal, în operele lui? În afara faptului că la Tg.Jiu, Craiova şi Bucureşti se pot vedea o parte din creaţia brâncuşiană, numele lui e rostit rar. Numai pentru ostoirea ocazională a unor frustrări. Numai din orgoliu informal. Altfel nu mai are nici o rezonanţă în educaţia noastră, în modul nostru de a privi lumea, în felul nostru de a trăi şi a ne structura spaţiul de viaţă, deşi ne reprezintă în ceea ce avem mai valoros, mai profund.

Mă gândesc cu acest prilej la axa urbană propusă de Brâncuşi la Tg.Jiu: Masa Tăcerii, Poarta sărutului, Biserica Ortodoxă, Coloana Infinitului. Un parcurs cuprinzător al întregii românităţi. Şi, în acelaşi timp, la recent numita axă culturală a Iaşilor. O idee generoasă rămasă la stadiul de aspiraţie greu de împlinit. Îi lipseşte coerenţa ansamblică, suflul ideatic, susţinerea de detaliu. Brâncuşi are în axa lui o poveste lizibilă, cunoscută în lume. N-ar fi nevoie de o poveste similară, atât de necesară Iaşului în contextul urbanismului românesc? Nu m-aş feri, pentru a oferi consistenţă acestei axe, de un concurs de idei. Chiar un concurs de idei internaţional cu participarea unor arhitecţi celebri. Ar fi ca un cântec spaţial născut din vocaţia internaţională venită din istoria oraşului nostru.

Dar, în sărăcia de azi, gândim prea mult. Opera lui Brâncuşi la Tg.Jiu s-a realizat în anonimat. Artistul n-a fost prea bine primit şi înţeles în ţara lui decât după un timp, după ce şi-a câştigat celebritatea mondială. Şi atunci doar ca etichetă suplimentară de lipit pe frunte în diverse ocazii… Prin urmare, de ce n-ar rămâne doar o etichetă şi axa culturală a Iaşilor?!

Aşadar, încotro mergem?!