Instituţia Mitică

Mai multe lucruri, uşor contradictorii, se pot spune despre forma şi conţinutul lui Mitică, adică despre realitatea şi irealitatea sa. Noi ni-l închipuim subţire, mai mult înalt, cu ochii vioi şi mustăcioară răsucită frumos în sus. Desigur, nu-i pot lipsi monoclul şi bastonul. În realitate, Mitică se pare că arată cu totul altfel. Şi ce nevoie are el de monoclu sau baston, sau chiar de mustăcioară? Acestea sunt simple recuzite de decor. Dacă ar fi subţire şi înalt, Mitică ar fi predispus la schizofrenie, or Mitică este un tip cu totul sănătos la cap. Şi tocmai pentru că este sănătos poate fi Mitică. Suficient sieşi şi plin de el, Mitică îşi revarsă în afară vidul interior contaminând nu numai omul, ci şi pomul, dar şi masa şi scaunul la care şade pufăind din ţigaret. Vecinătatea cu Mitică e periculoasă. Căci miticismul, chiar şi în zilele noastre, se propagă prin contagiune.

Pe ansamblul societăţii, Mitică face să funcţioneze legea vaselor comunicante: tot ce depăşeşte nu anumit nivel-Miticătrebuie egalizat.

Mitică este un individ sociabil, dar un tip antisocial. În fond, el nu este altceva decât o formăa anarhiei, a unei dezordini şi anomalii sociale; el nu numai că nu respectă legile, dar le corupe sau măcar le compromite prin nonşalanţa cu care trecepeste ele: „Ei, nenicule, ia mai lasă-mă cu legile tale, pare să spună. Dă-mi voie şi mie, te rog, să respir, nu mă sufoca. Când vii la mine, eu îţi vorbesc de legi?". Cum o picătură de apă pe o foaie de hârtie este atrasă de balta care se lăţeşte mereu, tot aşa un individ izolat este atras, cu sau fără voia lui, de o mulţime mai mare sau mai mică: există în fiecare dintre noi dorinţa de a fi sau de a deveni, măcar pentru un scurt timp, Mitică. Numai că această „devenire" este ireversibilă. Devenind Mitică, nu mai poţi fi altceva decât Mitică.

În orice mediu, Mitică este atât de real, încât nu mai are nevoie de realitate ca să poată exista, nu se poate spune şi invers, căci pentru orice grup Mitică nu este numai real, ci şi indispensabil. El este liantul care uneşte grupul. O formă sub care vidul celorlalţi se stre­coară în interiorul tău. El este, am putea spune, o formă fără fond. Şi este (o formă fără fond) pentru că, în primul rând, Mitică este o instituţie şi apoi persoană.

Venind în contact cu instituţia Mitică, nu devii automat Mitică, ci pe parcurs. Există o perioadă de noviciat, de stagiu. Cei din instituţia Mitică, putem vorbi şi la plural, nu te încorporează brutal, ci prin tatonări uşoare, mici promisiuni şi avantage de tot felul. Pentru a deveni Mitică ai nevoie de o îndrumare, de un ghidaj sau chiar teleghidaj. Orice persoană care intră într-un fel sau altul în contact cu această instituţie iese convertit într-un Mitică, ori nu iese deloc. Instituţia Mi­tică este un adevărat labirint, un adevărat castel kafkian, condus din umbră de un oarecare Mitică-Klamm. Prima dată eşti primit mai mult decât binevoitor, apoi relaţiile devin din ce în ce mai încâlcite.

,,- Mitică şi mai cum? ", se întreabă Caragiale. Răspunsul este: „E destul şi atât: Mitică." Da, mai mult decât destul.Şi autorul, vorbesc de Caragiale, continuă: „Mitică este bucureşteanul par excellence. Şi fiindcă Bucureştii sunt un mic Paris, şi Mitică, se înţelege, este un mic parizian". Şi, am putea continua noi, fiindcă Parisul este un mic univers, se înţelege că şi Mitică e un univers în sine şi un mic om universal.Ca şi magistrul Cicikov, neguţătorul de suflete moarte al lui Gogol, personajul lui Caragiale, este un om la mijlocul vârstei, cu înfăţişare aproape banală: „El (Mitică) nu e nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici urât, nici prea-prea, nici foarte-foarte; e un băiat potrivit în toate; dar ceea ce-l distinge, ceea ce-l face să aibă un caracter marcat este spiritul lui original şi inventiv". Şi micul diavol, care se aciuează pe lângă casa omului e un spirit destul de original şi mai cu seamă inventiv. Să ne gândim numai la Povestea lui Stan Păţitul, cât de inventiv e acolo necuratul! Dar iată cum apare cumpărătorul de suflete moarte al lui Gogol: „în brişcă şedea un domn, nici frumos, nici urât la înfăţişare, nici prea gras, şi nici prea zvelt; nu s-ar putea spune că era prea bătrân, dar nici tânăr. Sosirea lui în oraş nu stârni nici un fel de vâlvă, şi nici nu fu însoţită de ceva neobişnuit". Asemănarea personajelor e mai mult decât evidentă. Sosirea lui Cicikov într-un târguşor de provincie nu este vestită de nici o coadă de cometă, de căderi de stele sau de alte fenomene cereşti, nu se prăbuşesc statui de pe soclu, din fântâni nu ţâşneşte sânge, totuşi intrarea lui va avea destule urmări şi va anima oraşul.

Unde apare Mitică, începe agitaţia. Mulţi îl întâmpină cu zâmbet larg şi se grăbesc să-i strângă mâna, dacă nu chiar cu frenezie, măcar cu simpatie şi complicitate. Unde vine el, apare şi buna dispoziţie, Mitică parcă magnetizează mediul. Mitică e salutat aproape de toţi, dar el nu salută chiar pe toţi. Pe unii pare să nu-i observe. Şi nici nu strânge toate mâinile care i se întind. De altfel, Mitică nu se grăbeşte să strângă mâna orişicui. De multe ori întinde mâna spre interlocutor, apoi se scuză: tocmai s-a spălat pe mâini. Sau e transpirat. În viaţa de toate zilele, Mitică se poartă aproape demn şi e destul de prudent. O canalie bonomă şi înţeleaptă, cu multă experienţă de viaţă. Clipeşte prin fumul de ţigară, languros şi leneş din ochi: „Astea s-au mai văzut. S-au mai fumat." La nedreptate, desigur, se indignează, dar tot el dă primul înapoi: „Lasă-i pe ăştia, va zice, că tot nu ajungi nicăieri. De ce să-ţi toceşti în zadar nervii? Merită, crezi!?" El e un bun orator, deşi discursul lui e lipsit de logică şi de conţinut. Mitică impre­sionează auditoriul prin sonoritate. Vorbeşte atât de sonor şi de grandilocvent, încât pare a spune lucruri substanţiale. Aproape nimeni nu se mai încumetă să vorbească după el. Cu cât e mai incoerent, cu atât impresia asupra publicului din copleşitoare, devine ”mai copleşitoare”.

Fiecare epocă, fiecare timp îşi însuşeşte un anumit tip de Mitică. Şi după cum se poartă fracul sau paltonul, pantalonii largi, bufanţi sau strânşi pe picior şi vâraţi în cizmă, tot aşa se „poartă" şi un Mitică, mai înalt sau mai scund, mai larg sau mai strâmt, iar vechiul Mitică, demodat şi ros pe la încheie­turi va dispare din piaţa centrală şi nu va mai putea fi întâlnit decât la periferie, la ţară sau în talcioc. Dar nu vor trece nici treizeci de ani şi el va reapare în public, cu mici retuşuri, în funcţie de morală şi de gust. Sunt perioade când apare un tip vesel de Mitică, un Mitică deci obişnuit, şi perioade când apare un Mitică uşor melancolic şi grizonat şi foarte rar, o dată la un secol, când apare un Mitică anacronic, cu figură sobră şi un aer funerar. Desigur că Mitică din epoca fanariotă este cu totul deosebit de unul paşoptist, şi unul paşoptist de un Mitică de dinainte de război sau de unul actual, postmodernist. Dar nu vreau să intru în amănunte. Înaintând în vârstă, Mitică devine din ce în ce mai venerabil şi mai venerat. Copiii îl iubesc, lumea îl respectă, mustaţa şi părul îi albesc. O statuie într-un parc central ar încununa această vârstă glorioasă a lui don Mitică şi l-ar face nemuritor.

Un adevărat Mitică nu trăieşte mult, ca lumea să nu poată spune: „Uite cât a trăit ăsta!", dar nici puţin, ca să nu se poată bucura pe deplin de micile şi delicioasele fructe ale vieţii. Nu vrea să moară tânăr, dar nici să ajungă o povară pentru ai lui, astfel că îşi încheie socotelile cu viaţa la locul şi timpul potrivit, apoi se întoarce cu faţa la perete şi îşi dă obştescul sfârşit, în mijlocul onorabilei sale familii, înconjurat de o şleahtă întreagă de rude şi venerat de urmaşi.

Întins în sicriu, proaspăt ras şi pomădat, cu monoclu sub ochi şi flori de crin pe piept, Mitică va aborda un aer demn şi liniştit, faţa lui părând a spune: „Chiar credeţi c-am murit?".

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist