Caută 
4 MIN
Fotbalul ieşean se află, de la origini până în prezent, într-o stare de reanimare perpetuă, ţinut prin perfuzii şi butelii de oxigen, care n-au alt rol decât să prelungească agonia.
53 de ani au trecut de la întâia descindere a Iaşului pe prima scenă fotbalistică a ţării. 53 de ani, din care mai bine de jumătate (mai exact 27 de sezoane), au fost petrecute de CSMS, viitoarea Politehnica, în prima divizie a ţării. Din cele 27 de sezoane despre care am amintit, doar şase au fost parcurse de fotbalul ieşean fără emoţii în privinţa retrogradării. Performanţa maximă, în 1965-1966, un loc VI după ce tot returul ieşenii au fost pe locul III în clasament. Au mai urmat patru locuri VIII şi un loc IX şi, în afara campionatului cel de toate zilele, câteva prezenţe în semifinalele Cupei României. Aceasta este, stimaţi locuitori ai urbei bahluviană, glorioasa istorie a fotbalului ieşean. O istorie din care suporterul de rând trage concluzia că, acei fotbalişti care, cândva, reuşeau să ocupe o poziţie onorabilă la mijlocul clasamentului, alcătuiau o "generaţie de aur". Este firesc, pentru că la un club obişnuit să înoate din greu prin subsolurile clasamentelor, o poziţie decentă, un loc VIII sau IX, reprezintă o performanţă. În realitate, dacă asemenea clasări deloc aurite înseamnă performanţe, cu toate că Deleanu sau Cuperman, Romilă sau Simionaş, Pancu sau Roşu, Adrian Cristea au reprezentat autentice diamante, la Iaşi, mediocritatea înseamnă performanţă, rezultă că în mare parte din acest semicentenar, fotbalul ieşean ar fi submediocru.
Bine, ar spune ieşenii-cu-orice-preţ, dar menţinerea pe parcursul atâtor amar de ani în high life nu constituie o performanţă în sine? Răspunsul este hotărât negativ. Performanţa înseamnă trofee, fie măcar amărâtele alea din campionatul intern, sau în cel mai permisiv caz, clasări pe podium. Iar Iaşul, cu toată istoria sa încărcată, cu toată cea mai veche universitate din ţară, cu toată Bolta cea Rece, unde s-au îmbătat Eminescu şi Creangă, cu toţi teii, nu reprezintă mare lucru în materie de fotbal. Târguşorul Urzicenii, o haltă uitată în inima pustie a Bărăganului, are un Glasgow Rangers în pedigree, Galaţiul se laudă cu Juventus, Bacăul a avut prima echipă din România care a trecut trei tururi într-o Cupă Europeană, Vasluiul a adus Interul în ţară, ba chiar şi megieşii Fălticeni, care n-au ajuns în Europa, dar au intrat în Guiness Book după un meci de pomină cu Dinamo, toate astea contează mai mult în fotbal decât oraşul nostru. Şi atenţie, ne salută Bot’şănii din mers şi aşteptăm cu interes Dorohoiul, Murgenii şi Crasnaleuca.
Că Iaşul a retrogradat din nou, nu-i mare tragedie, ci un act de justiţie fotbalistică. Pentru că oraşul din care au răsărit Simionaş, Pancu şi Roşu, exact atâta înseamnă în fotbalul românesc: cât Chiajna, Severin şi Bistriţa, da, Bistriţa, chiar dacă orăşenii de pe acolo se laudă şi ei cu oarece tradiţii. Dacă promovările din patru în patru ani reprezintă obiective strategice, dacă menţinerile în Liga I cu conducători expiraţi, tehnicieni expiraţi, jucători expiraţi, reprezintă obiective ratate dinainte, dacă nu există ambiţia de a demonstra ŞI în fotbal (sau M|CAR în fotbal) că Iaşul este metropola Moldovei, ne merităm soarta. Iar o oarecare "salvare" printr-o hotărâre birocratică n-ar face decât să prelungească o stare de fapt. Fotbalul ieşean se află, de la origini până în prezent, într-o stare de reanimare perpetuă, ţinut prin perfuzii şi butelii de oxigen, care n-au alt rol decât să prelungească agonia.
Ieşirea din agonie este o utopie, dar este posibilă o renaştere. Un moment zero în care ieşenii înşişi să-şi dea seama cam ce înseamnă fotbalul la momentul actual, ce înseamnă investiţii şi ce înseamnă performanţă, în adevăratul sens al cuvântului. Până atunci, unii ieşeni se vor simţi fericiţi pentru simplul fapt că Iaşul există, deşi Piteştiul, Craiova sau Bacăul au dispărut din fotbal, că Rapidul şi Clujul sunt în stare de faliment. Numai că această existenţă este efemeră şi depinde de tubul de oxigen.
PS: Acest text nu se vrea o analiză a retrogradării CSMS Iaşi, care nici nu este posibilă la o zi după verdictul matematic. Pur şi simplu, reprezintă o meditaţie la cald asupra destinului unui oraş fotbalistic, cu mentalitate de învins.
