La spital

În salon, durerea strivea până şi respiraţiile bolnavilor. Lipiţi de paturi, suferinzii păreau nişte gângănii chinuite de un şcolar obraznic. Unii aveau picioarele prinse în tije şi şuruburi. Alţii zăceau în armuri de ghips, aidoma unor roboţi stricaţi, aflaţi în aşteptarea reparaţiei capitale. Doar norocoşii puteau sălta, hop, hop, într-un picior ori se fericeau că aveau doar mâinile atârnate de gât.

Cine putea vorbi avea o poveste de spus. La ceas de noapte, doi consăteni, gonind cu o căruţă, şi-au zis că ar fi potrivit să semnaleze cu flacăra unei brichete un viraj la stânga. N-a mers. Picioare sfărâmate, operaţii succesive, şuruburi, chin. Pe un alt cetăţean nu l-au mai ascultat caii. Nici maşina n-a păţit mare lucru, nici el nu şi-a pierdut zilele. Cică a avut o cumpănă. Un bătrân despre care se şuşotea că nu mai are mult căzuse de pe o scară roasă de vreme. Într-o zi, familia a venit în vizită cu un tort aniversar. Bătrânul abia de mai putea cere o gură de apă. Ce-o fi avut de căutat în pod, el, om de aproape nouăzeci de ani?

La sfârşit de săptămână, în atelierul mecanic al durerilor se instala un carnaval bizar. La matineul acestui ciudat spectacol al vieţii intrau în scenă vânzătorii ambulanţi. Nu întrebaţi cum de se instalau în salon. Neştiute sunt căile Domnului.

În acest bazar al calvarului se putea cumpăra orice: mâncare conservată, apă, sucuri, reee-viste avem, cine mai doreşte?, pii-jaa-ma-le nu vreţi?, o pernuţă, domnu’? Atunci când nu driblau brancardierii şi infirmierele, unii dintre bişniţari se întreţineau cordial cu personalul sanitar, gratulându-se reciproc sub ochii holbaţi ai clienţilor ţintuiţi de paturi. Aşa-i în poveşti: toată lumea să trăiască, dar numai noi să nu murim!

După matineu, urma reprezentaţia din miez de zi. Îmbrăcaţi la patru ace, cu genţi de piele mai groasă decât şoricul, intrau în tură consultanţii în daune. În mod evident, retorica lor era mai fină decât publicitatea rudimentară a vânzătorilor de apă plată şi de pii-jaa-ma-le. Din pură compasiune faţă de beneficiarii serviciilor pe care le aveau de oferit, experţii în daune ştiau deja tot despre pacient. Nume, prenume, vârstă, ocupaţie, adresă, cod numeric personal. Nu întrebaţi cum de făceau rost de aceste date. Neştiute sunt căile Domnului.

Cu ton moale şi călduros, expertul se conecta la victimă (în salon erau doar victime). Singurul mic dubiu pe care consultantul îl putea avea era doar cel legat de recunoaşterea facială a viitorului client. De aceea arunca, preventiv, din prag, un vocativ suav: „Domnuleee Icsuleeescu!”. Măcar o sprânceană tot se ridica. Totuşi, expertul voia să fie sigur: „- Bună ziua, domnule Icsulescu!”. Ziua nu era deloc bună, dar uşuieşte-l dacă poţi când oasele nu fac eficient decât un singur lucru: dor! „Domnule Icsulescu, în data de, la ora de, aţi fost implicat într-un accident, nu-i aşa?”, recita expertul ca dintr-un proces-verbal. Era suficient un semn involuntar. „Domnule Icsulescu, pentru suferinţele dumneavoastră aveţi dreptul la reparaţii şi despăgubiri, iar noi vă putem ajuta!”. Mai apoi, expertul perora despre ghinion, dreptate, reparaţii şi compensaţii. În ciuda icnetelor din salon, oratorul insista cu profesionalism asupra reparaţiilor şi compensaţiilor şi sublinia cât de repede se vor revărsa ele asupra bolnavului aflat în reparaţie capitală. În fond, un geamăt era suficient pentru a semnala acordul beneficiarului. „De restul ne ocupăm noi, domnule Icsulescu!”.

Gândeaţi că s-a sfârşit spectacolul? Aşa credeau şi pacienţii, dar se înşelau. După ce trecuseră cu bine de proba de aramă a micilor întreprinzători şi de proba de argint a şedinţei cu experţii în daune, bolnavii aflaţi în stare mai gravă urmau să treacă de proba de aur a interviului condus de ziariştii aflaţi în căutare de subiecte senzaţionale. Mai întâi apărea un cap cu ochi foarte curioşi. După ce estima iute „subiectele” din salon, capul dispărea o vreme şi se întorcea cu informaţiile despre un anume „subiect”: nume, prenume, sex, vârstă. Cu temele făcute, fiinţa cu microfon se aduna la patul bolnavului, turuia ceva şi trecea la întrebări menite să declanşeze actul confesiv: „Ce s-a întâmplat?”, „Cum vă simţiţi?”, „Vă doare tare, aşa-i?”. Doare tare, taică, doare tare!

Cum documentarea jurnalistică coincidea cu ora prânzului şi holurile începeau a se aglomera de oale şi cazane purtate cu targa dintr-un salon într-altul, reporterul dispărea pe unde venise, înainte de a apuca să afle, cu lux de amănunte, de ce mâncarea de spital e de nemâncat şi de ce statul în spital e o experienţă de neuitat.

Dacă, Doamne fereşte!, ajungi la spital, ar fi bine să ai bani la tine. În ciuda faptului că te simţi ca naiba, nu se ştie niciodată când ţi se poate face o ofertă de nerefuzat. 

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” Iaşi