Lectura sensului moral

Cine şi-ar dori ca ficţiunea narativă sau dramaturgică să se închidă în astfel de răspântii înguste şi schematice, între un DA predicant şi, de cealaltă parte, un NU interdictiv, soi – esteticeşte născut mort – de laic catehism moralizant?! Dar este oare un asemenea clivaj al versanţilor, luminos vs. întunecat, singurul orizont deschis unui ethos al beletristicii (fictio) cu personaje? De-ar fi aşa, niciunei capodopere nu i s-ar mai putea deduce/ detecta vreun sens moral, astfel înţeles, mult prea mărginit, ca o rigidă configuraţie antitetică, din care n-ar putea ieşi decât fantoşe ale unui tezism sterilizant, oricât s-ar încerca ascunderea, atenuarea, cosmetizrea lui. Şi ştim bine că arta autentică respinge o asemenea „ordine” mortificantă.

Antidotul, inevitabil, întotdeauna, în materie de eventuale înclinări către reţete şi formule de imaginar – proiecţie utopic dată unui omenesc ideal, invulnerabil ca ethos, ţine de chiar abeceul universal al receptării noastre, până şi la nivelul celei mai simple, mai naive, mai puţin „avizate”. Nu suntem noi înşine, în general vorbind, nici îngeri, nici demoni şi e firesc să ne aşteptăm ca nici imaginea ficţionalizată a lumii să nu se reducă la vreun oarecare dozaj de alb şi de negru. Şi nici la cine ştie ce umplere a prăpastiei dintre ele, cu oricâte varietăţi de griuri. Mai mult decât atât, nu lipsesc dintre capodoperele de durabilă recunoaştere nici cele în care ethosul lor implicit lucrează asupra noastră pe căi paradoxale, chiar spectaculos surprinzătoare. Ce exemplu mai bun decât grotescul născător de nostalgie a luminii morale, sufleteşti: Suflete moarte sau, la noi, bengescienii Hallipi? Ori indecidabilul unor ambiguităţi adânci: Don Quijote – morosophos, Oblomov al lui Goncearov, a cărui pasivitate nu se confundă cu trândăvia, ea apărând lizibilă şi ca o versiune specială de sceptic puer senes… Şi încă destui alţii.

Dar mai bine să iau ceva mai familiar nouă, mai apropiat şi în timp, pe cel al protagonistului din Lumea în două zile, romanul-capodoperă al băcăoanului George Bălăiţă, autorul decedat în primăvara acestui an. Un personaj inclasabil, nici la good boys, nici la „cei răi”, situat în miezul unui simbolism cosmic, al celor două solstiţii, de iarnă (din Domestica) şi de vară (Infernalia), amândouă relativizând „triumfurile” întunericului vs. luminii, asociindu-le şi sugestiile şi semnele de praguri ale descreşterii în favoarea reversului. O ambiguitate ce stă, nu mai puţin, şi în miezul jocului „drăcesc” al anticipării morţii unora dintre convivii de la crâşma lui Moiselini, din Ziua a doua. Vinovatul diabolic („Până unde se poate glumi?”) sau Poetul-cititor de indicii ale iminenţei thanatice (visătorul din „fotoliul Baroni”)? De fapt amândoi, în complementaritatea lor inextricabilă, de netranşat în favoarea vreunei interpretări sub zodia „vinovăţiei” pedepsite (uciderea lui Antipa de către nebunul/ fanaticul Anghel). O parabolă, da, dar una complexă şi rezistentă la orice tentativă de translare în tâlcuiri hermeneutice lineare, unidimensionale.

Implicaţiile morale ale oricărei fictio care accede la demnitatea artei sunt inevitabile şi lectura cititorului le descoperă până şi la autorii ce-şi vor fi propus, eventual, să le elimine, tentative de edificare a unor structuri deliberat amorale, voite astfel. Pentru că lectura, e ipso facto şi de neocolit, interpretatio, altfel spus, receptare a unei coerenţe de sens (cel moral, inclusiv). Nu teză, nu „predică” sau vreun „catehism” antitetic disimulat în ficţiune. Imaginarul – spaţiu văzut balzacian ca dominat de tensiuni (interêts êt passions), ispitiri, vulnerabilităţi şi erori, nu răspunsuri şi laude virtuţilor îi oferă cititorului, oricâte ipoteze de aşa ceva i-ar fi sugerate, ci Întrebări, o interogaţie densă şi vie, non-abstractă, perenă.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar

Publicitate și alte recomandări video