Noul plan urbanistic general

Actualizarea regulamentelor de urbanism, realizată prima dată în condiţii mai puţin comuniste, la sfârşitul secolului trecut, e o oportunitate. Pentru mine, două. Prima rezidă în prilejul dialogului posibil pe chestiunile majore ale urbei, dar şi pe acelea, la fel de importante ale proprietarilor de imobile. Mai ales ale acelor proprietari care descoperă mult prea târziu ce reguli de utilizare li se impun. Fireşte, sunt reguli ce reduc, de obicei, valoarea de întrebuinţare a terenului. Abia atunci, târziu, când nu mai e nimic de făcut întrucât planul urbanistic general va fi devenit lege locală, fac tot posibilul pentru a-şi recuceri nişte drepturi pe care ei le consideră încălcate! A doua, un „PUG” nou e ocazia potrivită a manifestării spiritului comunitar, atât cât există el.

O prezentare simplă a însemnătăţii planului urbanistic general e de fiecare dată utilă întrucât, vorbind atât de rar cu concreteţe despre strategia de organizare a teritoriului administrativ, a spaţiului oraşului nostru, asta e PUG-ul, se însinuiază în discuţie tot felul de ideoţenii, ca derivate ale procesului de generare ale ideilor, născute din confuzii. Astfel, pentru cei mai mulţi „PUG-ul” e instrumentul facerii de minuni. E destul să-l tocmeşti bine, să-l aprobi şi gata, necazurile Iaşului şi ale ieşenilor sunt ca şi rezolvate! Măcar o dată la „n” ani ştim şi chiar „înţelegem” fără să năduşim că lucrurile sunt puse, toate, la punct. Din păcate, adevărul puţin mai adevărat decât cel oficial, e altul. Reglementarea urbanistică a oraşului, chiar nouă fiind, după admirabila confuzie legislativă actuală, e greoaie, rudimentară, costisitoare şi în final, ineficientă. Ea, reglementarea, nu se fundamentează, cum ar fi normal, pe structura definită cu rigoare a proprietăţilor imobiliare. Este adevărat, în comunism această structură a fost, practic, desfiinţată. Statul de atunci nefiind lovit de respect pentru proprietatea privată. Dar şi actualul stat democratic are o cronicizată boală a neputinţei de vreme ce într-un sfert de secol nu a fost în stare să finalizeze proprietatea funciară, atât de necesară dezvoltării economice rapide, sănătoase. Aşa fiind, nici regulamentele nu sunt stabile, întrucât există o evidentă contradicţie între formă şi conţinut, între proprietatea publică şi cea privată, reglementările de interes comunitar nefiind posibile în afara unui suport juridic limpede. Această realitate, coroborată cu inexistenţa proiectelor capabile să acopere funcţional imobilele publice şi cu inexistenţa dialogului cu proprietarii privaţi de imobile pentru circumscrierea aspiraţiilor lor posibile, transformă, cu certitudine, planul nostru urbanistic alcătuit cu mulţi bani, cu mult timp şi multă sudoare, într-un soi de muncă sisifică. Ea va întreţine pe mai departe o stare conflictuală şi aşa exacerbată.

Soluţionarea fenomenului impune existenţa unui atelier de urbanism al comunităţii, specializat şi cu preocupare permanentă exclusivă, pe problemele urbanistice ale oraşului. Altfel e puţin probabil, e chiar improbabil ca pe mulţimea de incertitudini actuale să poţi imagina o strategie de organizare a spaţiului în stare să susţină, să nu împiedice dezvoltarea oraşului pe următorii şapte ani cât are valabilitate un PUG nou.

Dar, limpezirea situaţiei juridice a terenurilor şi exerciţiile de comunicare cu proprietarii lor nu sunt încă suficiente unei strategii de dezvoltare spaţială. Ea trebuie fundamentată pe o strategie de dezvoltare economico-socială. Realismul putând însemna, în ciuda optimismului funciar al oricărui fel de planificare, deseori, acceptarea unei dezvoltări negative. În mod normal, noul plan urbanistic al Iaşilor ar trebui să fie efectul celebrei strategii de dezvoltare a Iaşului. ”Orizont 2020”. Acel document, de care puţini îşi mai amintesc, dar în continuare valabil, prin care oraşul nostru ar fi trebuit deja să ajungă placa turnantă a turismului în Moldova şi un Milano al estului european în lumea modei. Acel document a cărui schiţă de dezvoltare urbană, temă a noului PUG, prevedea ocuparea cu spaţii verzi a platourilor colinare şi dezvoltarea zonei construite numai prin văile şi văioagelor dintre dealuri! Este evident că proiectanţii noului PUG n-au căzut în această nerealistă ispită ce ar fi contrazis, pe deasupra, şi tradiţia dezvoltării istorice a oraşului. Dar e la fel de evident că n-a putut, la rândul lui, să beneficieze de susţinerea unei strategii de dezvoltare actualizate.

Se naşte aici o întrebare. De ce nu sunt, în patria noastră, strategii economice realiste? Întrucât acestea ar trebui să se bizuie pe proiecte. Altfel spus, nu visez la cai verzi pe pereţi, de tipul “centru mondial al modei”, sau alte feluri de idealisme, până nu identific, în limitele unui proiect fezabil, aceste posibilităţi. Ori un proiect bine întemeiat necesită timp, profesionalism şi un parcurs cu ţinte clare de atins. Bunăoară să luăm în discuţii canalizarea Bahluiului. Transformarea acestui curs de apă într-o axă urbană spectaculoasă de traversare a oraşului presupune mulţi paşi preliminari dificili până la configurarea unui proiect fezabil. În primul rând trebuie analizată disponibilitatea de terenuri publice sau private adiacente axei. Apoi trebuie discutat, negociat cu toţi proprietarii de terenuri intenţiile, modalităţile de înscriere într-un plan de dezvoltare zonal. În baza acestor negocieri temeinice, consumatoare de timp şi nervi, se concretizează un interes comun al diverşilor proprietari de terenuri şi, mai ales încep să apară primele viziuni urbanistice. E momentul cel mai bun pentru organizarea unui concurs de idei sau angajarea unui arhitect cu renume. După aceste activităţi la care se adaugă şi alte studii de fundamentare importante, încep să fie identificate proiectele, să fie stabilită privatizarea lor şi să se definească un plan de implementare care deseori impune ca orizont de timp mult mai mulţi ani decât suntem dispuşi să credem îndeobşte. Cu toate acestea, numai aşa Iaşul ar fi putut obţine o axă urbană pe parcursul Bahluiului capabilă să-l particularizeze, prin valoare şi atractivitate, între alte oraşe de talia lui. Este, sper, o mică demonstraţie că proiectele solide nu se fac între două lovituri de bici. Ar trebui, prin urmare, să învăţăm şi noi calea corectă a dezvoltării urbanistice. De altfel, de ce să nu o spunem, există un precedent cu valoare de model: Palas!

Concluzionând, drumul spre reglementarea eficientă a oraşului, spre un plan urbanistic corespunzător, trece prin identificarea tuturor proiectelor necesare oraşului, nu numai de infrastructură, şi integrarea lor într-o strategie pragmatică. Abia atunci planul urbanistic general are sens. Până atunci e doar o documentaţie necesară birocratic pentru tot felul de chestii, inclusiv pentru scurtcircuitarea neuronilor cetăţenilor care au de-a face cu reglementările lui…