Numărătoarea inversă

Câţi mai suntem? Câţi mai votează?

Deşi România a organizat recent un recensământ al populaţiei, nimeni nu ştie cu exactitate câţi români au supravieţuit nesfârşitei tranziţii. Asta demonstrează seriozitatea cu care se desfăşoară astfel de acţiuni, valoarea specialiştilor implicaţi, sinceritatea răspunsurilor, dar şi interesul major al autorităţilor şi al populaţiei pentru statistică.

Că fiecare numără în felul său, s-a văzut cel mai clar la referendumul de demitere a lui Traian Băsescu, din urmă cu aproape doi ani, când unii au câştigat şi alţii au pierdut funcţie de abacul folosit. Pe urmă, taberele s-au răzgândit din nou, aşa că oricum nu s-a înţeles nimic. Doar că unii s-ar putea să ajungă la puşcărie, pentru că au reinventat tabla înmulţirii.

Acum, în proximitatea alegerilor pentru Parlamentul European, a reînceput numărătoarea paralelă sau mai degrabă oblică a românilor. Cei care afirmau, cu nestăpânită mândrie, că vreo 3 milioane de-ai noştri muncesc pe rupte în străinătate, declară acum că ar fi vorba doar de vreo 500.000 de voturi. Ciudată scădere! Fie un român munceşte cât şase, fie românii sunt doar nişte copii mici, fie un criminal în serie s-a pus pe exterminat conaţionali la foc automat.

Tragic, dar şi puţin comic, este că în România nu mai avem instituţii, ci doar partide. Justiţia, poliţia, primăriile, spitalele, şcolile, cluburile de fotbal, bisericile, asociaţiile de proprietari etc. nu mai sunt nişte forme de organizare ce desfăşoară o anumită activitate specifică, ci doar nişte formaţiuni politice. Adică, întâi promit, pe urmă mint, şi tot timpul fură. De asta, le iese mereu altă socoteală. Chestie de taxe sau de taxonomie, probabil.

Efect pervers al politizării tuturor domeniilor societăţii româneşti, această neîntreruptă numărătoare, care afişează de fiecare alt rezultat, a dus la discreditarea tuturor statisticilor. Pe de altă parte, nu a existat partid care, în ultimii 25 de ani, în vreme ce fura, cerşea sau anula voturi prin campaniile electorale, să nu promită solemn depolitizarea tuturor instituţiilor statului, în fruntea cărora ar fi trebuit numiţi oameni cu scaun la cap, şi nu membri ai vreunei găşti politice.

Că politicienii nu vor respecta niciodată această promisiune de onoare ne-o dovedeşte chiar confruntarea politică pentru Parlamentul European. Dacă nici aici, într-un for în care (noi mai mult decât alţii!) ar trebui să trimitem tot ce avem mai bun ca naţie, nu poţi renunţa (cu anumite excepţii, e drept) la ignarii clienţi politici, în favoarea unor personalităţi veritabile, atunci unde o mai poţi face? De aceea, odată ajunşi în PE, europarlamentarii noştri se vor scuipa din nou între ei, vor cere şpagă ca să facă lobby pentru o idee ori vor vorbi audienţei doar în limba mitocană.   

Câţi dintre noi mai votează asemenea aleşi? Câţi dintre ei merită să fie aleşi?