O schimbare de paradigmă

Dacă ar fi să dăm dreptate unor esteticieni radicali de astăzi, teoria artei ca atare „este una ratată, terminată definitiv” (Boris Groys). Orice fel de intermediere discursivă între opera de artă şi privitorul ei nu se mai justifică. Noile realităţi s-ar prezenta ca şi cum ar fi de la sine înţelese. Este însă arta contemporană complet accesibilă şi inteligibilă, adică incapabilă să mai pună probleme?

Cum ar trebui lecturate mutaţiile din câmpul acesteia? Ca extrem de permisive, încurajând spectacolul gratuit şi extravaganţele de orice fel? Au justificare suspiciunea unora sau respingerea în bloc a provocărilor postmoderne? Dar adeziunea necondiţionată relativ la aceleaşi experimente? Privind îndeaproape lucrurile, putem constata schimbări care vizează natura temelor abordate, consistenţa proiectelor, specificul „rolurilor” asumate de instanţele decizionale arondate „lumii artei”.

Expunând un urinoar intitulat Fântâna (cu siguranţă, cea mai „disputată” lucrare artistică a veacului trecut), Marcel Duchamp a contribuit decisiv la schimbarea de paradigmă din arta recentă. „Opere” artistice pot fi şi obiectele manufacturate, obţinute industrial, doar prin proceduri mecanice, repetitive. Ce dorea, în fapt, Duchamp? Să dezveţe publicul a privi „estetic” operele de artă, să-l împiedice a căuta în lucrările expuse doar frumosul imediat accesibil ori plăcerea contemplării „dezinteresate”. Simulat cu oarecare abilitate, frumosul distrage atenţia, dislocă sensul într-o direcţie previzibilă, excesiv bătătorită. Este, tocmai din acest motiv, un indiciu al mediocrităţii. La fel şi bunul-gust, socotit a fi „cel mai mare inamic al artei contemporane”. Ghidat exclusiv de stimulii frumosului şi ai bunului-gust, privitorul va rămâne prins în capcanele facilităţii şi superficialului. Preocupat să dizolve orice idee restrictivă a „operei”, John Cage elimină puzderia „locurilor comune” care strangulează imaginaţia, împingând negaţia spre limite. Ce ar trebui să-i reţină pe artişti? Nu subiectul, imaginea, gustul, frumuseţea, mesajul, talentul, intenţia, arta ori sentimentul, ci cu totul altceva, dincolo de orice conţinut şi expresie. Nu puţine sunt consecinţele… 

Autorul nu mai este Maestrul de altădată, înconjurat de proprii emuli cu admiraţie şi respect. În epoca „reproductibilităţii tehnice a operelor” (W. Benjamin), el se poate lipsi de talent şi inspiraţie. Chiar şi de competenţe. În loc să producă ori să creeze, el poate selecta piese „gata-făcute”, renegociindu-le utilizarea. Este mai mult un artizan sau un simplu „instalator” de obiecte. Referinţa la „operă” devine facultativă. Proliferează artiştii fără operă, dar şi artişti fără… artă. În proiectele de tip comunicativ, artistul este şi anonim, şi invizibil. Stând în faţa calculatorului, acesta lansează stimuli şi mesaje on-line, aşteptând reacţii sau feed-backde la partenerii necunoscuţi branşaţi la aceeaşi reţea. Arta digitală consacră autoritatea inginerului-programator, producător de soft-uri performante, generatoare de imagini. Ecranul, tastele şi mouse-ul iau locul şevaletului, tubului de vopsea şi penelului.

„Opera”, aşadar, îşi pierde „aura” de prestigiu şi fascinaţie. Ea nu mai este rezultatul unui praxis artistic; totul este sau poate deveni artă. Opera însăşi se evaporă, îşi pierde materialitatea, devine „gazoasă” (Y. Michaud). Destructurată din temelii, aceasta îşi pierde consistenţa obiectuală sau „monumentală”, devenind „document”, urmă, semn, mărturie arhivabilă pe termen nedefinit. În vocabularul esteticii „de stânga”, arta este subordonată economiei, iar „opera” – considerată o marfă ca oricare alta. Definiţiile – câte sunt – dacă nu dezamăgesc, satisfac în prea mică măsură. Vorbim mai curând despre proiecte, experienţe, experimente artistice, şi mai puţin de „opere” în sens tradiţional.

Contextele creaţiei şi expunerii sunt şi ele diferite. Artistul postmodern îşi abandonează atelierul, dorind să iasă „în întâmpinarea” publicului. Radicalizându-şi opiniile, acesta vrea să schimbe lumea, să se implice nemijlocit pentru a-i rezolva sau ameliora problemele. Vorbim despre atitudine, participare, intervenţie în spaţiul public sau în cel virtual. În asemenea împrejurări, arta devine partinică, se ideologizează, renunţând cu premeditare la echidistanţă şi la clasica inocenţă.

Ca efect al „democratizării” quasi-generalizate, beneficiarii artei nu aparţin neapărat elitei cultivate. Arta de masă, arta populară se sincronizează gustului şi sensibilităţii celor mulţi. Există însă în paralel proiecte elitiste, exclusiviste, de felul artei conceptuale sau al artei discursive, în care prevalează ideea, mesajul, „lucrarea gândirii”. 

Finalităţile artei contemporane sunt, totodată, estetice, educative şi terapeutice. Deschiderea către concret, către cotidian, către acţiunea publică este o realitate incontestabilă. Este vorba despre o încercare de „estetizare a realităţii” sau de „artificare” sistematică a acesteia. „Criza artei” – invocată frecvent – ţine nu de producţie sau de creaţie, cât de percepţie şi inteligibilitate. Ea explică, în fapt, de ce nu ne plac unele proiecte artistice şi de ce, oricât ne-am strădui, nu dovedim a le înţelege. Poate că nici nu trebuie să placă, nici nu trebuie înţelese…