Omule, ce prost mai eşti!…

S-a dus şi vara asta, ca multe altele, dar unică în felul ei. Nu cred că e cineva în stare să anticipeze evoluţia unei veri din iunie până în septembrie pentru că anotimpul în sine este unul nebun, plin de fierbere, de mişcare, de viteză şi diversitate. În doar câteva zile mergi în locuri în care nu mergi un an întreg, vezi oameni pe care poate nu-i mai vezi o viaţă, faci lucruri pe măsură. E un anotimp pur şi simplu halucinant, din care te trezeşti brusc când îţi dai sema că îţi clănţăne dinţii de frig la ora 7 jumătate seara, oră la care zilele trecute încă mai stăteai pe plajă.

Unii sunt încă în concediu, dar, oficial, aceştia sunt deja întârziaţi. E bine şi aşa decât deloc. Spun asta pentru că există destul de mulţi conaţionali care nu au avut nicio zi de concediu vara aceasta, au muncit în continuu, au pierdut-o, altfel spus. Sunt sigur că au avut motive întemeiate să procedeze astfel, probabil au amânat concediul pentru la iarnă, neplăcându-le căldura, soarele, sau şi-au propus să facă anul ăsta „pas” pentru a recupera anul viitor sau peste doi ani… Dar cu siguranţă au fost mulţi care au rămas acasă pentru unicul motiv că, dacă ar fi plecat în concediu, ar fi pierdut bani sau cine ştie ce oportunitate de a face bani. Şi atunci mă întreb ce sistem valoric au aceşti oameni care pun mai presus de libertatea lor, de relaxarea, de buna dispoziţie, dorinţa aproape patologică de a face bani? Ce impresie orbitoare le poate crea avuţia în aşa măsură încât să îşi petreacă zilele nebuneşti de vară între patru pereţi, în loc să zburde?

Prin peregrinările mele din această vară am ajuns şi într-o localitate mică şi foarte îngrijită, parcă din altă ţară, de la poalele munţilor Făgăraşi, pe nume Cârţa. Acolo se află ruinele uneia dintre cele mai vechi mănăstiri din România, datată 1202, o fostă abaţie cisterciană. Pentru cine nu ştie ce înseamnă termenul le spun doar atât, fiindcă mai mult nu contează: cistercienii sunt un ordin catolic de origine franceză care au înfiinţat abaţii în întreaga Europă, care sunt foarte riguroşi şi care se ghidează după dictonul „Ora et labora!” (Roagă-te şi munceşte!).

Ei bine, aceştia evident că nu aveau concediu, ei se rugau şi munceau în continuu, fiind foarte dedicaţi credinţei lor de a trăi pentru Dumnezeu şi numai din produsele muncii lor. Rezultatele sunt uimitoare, iar dacă te uiţi în istorie, ai să rămâi şi mai impresionat de influenţa pe care au avut-o pornind de la principiul lor simplu.

Întrebarea care apare este: dar oare omul, ca fiinţă vie şi liber cugetătoare, chiar poate să o ţină tot într-o rugăciune şi o muncă şi să fie în acelaşi timp şi fericit, împăcat, mulţumit cu viaţa lui? Eu unul nu prea cred, nu la nesfârşit.

La capătul celălalt al Pământului Dalai Lama spune cu totul altceva: "Ce mă surprinde cel mai mult la umanitate? Omul. Îşi sacrifică sănătatea pentru a face bani. Apoi îşi sacrifică banii pentru a-şi recupera sănătatea. Apoi este atât de nerăbdător cu gândul la viitor, încât nu se bucură de prezent. Rezultatul e că nu trăieşte în prezent, dar nici în viitor. Trăieşte de parcă n-ar muri niciodată şi apoi moare fără să fi trăit”. Aşadar, la el munca e aproape dăunătoare pentru că îl împiedică pe om să conştientizeze prezentul, propria existenţă, îi fură atenţia de la marile adevăruri.

Şi totuşi imaginea fiecăruia dintre aceste exemple este prea pură ca să fie adevărată. Cistercienii, neam de francezi, nu cred că erau chiar atât de îndoctrinaţi să muncească precum japonezii din zilele noastre, fără încetare şi până la epuizare. Cu siguranţă aveau şi ei momentele de respiro, de distracţie, de bună dispoziţie. Matei Corvin, cel care a desfiinţat abaţia de la Cârţa, invocă printre motivele acţiunii sale şi asemenea momente cu un sâmbure de adevăr: călugării abaţiei nu se îndeletniceau doar cu rugăciunea şi munca aşa cum le spunea teoria, ci, renumiţi cultivatori de viţă de vie cum erau, se cam dedau la excese bahice, expediţii vânătoreşti, şi altele, ştiţi voi…

La fel şi indianul pur contemplativ al lui Dalai Lama trebuie să fi avut şi el câteva scăpări măcar în care a pus mâna pe o sapă să dea cu ea în pământ ca să scoată un cartof. Chiar dacă a avut regrete enorme după aceea pentru timpul pierdut.

Timpul şi experienţa omului de mii de ani nu au rezolvat nimic în această direcţie, dilema a rămas şi azi: să muncească pentru a avea cât mai mulţi bani cu care să îşi achiziţioneze tot ce-şi doreşte, dar să rămână fără timp pentru el, ori să trândăvească şi să se bucure de fiecare fir de praf, dar în sărăcie şi foame? De orice parte s-ar duce, e clar că va regreta la un moment dat, iar compromisul nu a făcut pe nimeni fericit. Ceea ce s-a schimbat însă, e valoarea şi grandoarea recompenselor: dacă munceşti mult, recompensa poate fi mare, averi nemăsurate la scară planetară, dacă nu munceşti deloc, sărăcia şi foamea rămân aceleaşi ca întotdeauna. Aşa că există mulţi care aleg prima variantă.

Dar eu cred că acei locuitori din spaţiul carpato-danubiano-pontic care muncesc fără întrerupere nu pot fi români. Românii adevăraţi sunt la mijlocul dintre est şi vest, între cistercieni şi indieni, ei nu pot exagera în nimic, ei sunt cumpătaţi din aproape toate punctele de vedere. Nu-i aşa?!… Cei care procedează altfel sunt influenţaţi de unii sau de alţii, tentativele de exagerare în această direcţie fiind de multe ori ironic sancţionate, luate grosolan în râs sau evidenţiate în stil "dalailamesc”, ca în cântecul lăutăresc "cules” de pe la mare: "Omule, ce prost mai eşti/ Ce tot strângi şi-agoniseşti, la tine nu te gândeşti?/ Umbli-ntruna după bani parcă ai trăi mii de ani./ Strânge omul şi-agoniseşte, dar la el nu se gândeşte./ După ce se-mbolnăveşte doar atuncea se gândeşte./ Ce-a muncit şi ce-a trudit şi la ce i-a folosit?/ Ce e viaţa omului, astăzi e şi mâine nu-i…/ Nu mai ştiu cum să fac bani să nu râdă-ai mei duşmani/ Şi de gândul banilor nu ţin contul anilor./ Hai, păhărelul sus!…”

Briscan Zara este scriitor şi publicist