One moment in time

Voi începe printr-o mărturisire despre proba memoriei atunci când scriu despre un spectacol de teatru. Dacă regia sau/ şi jocul actorilor sunt de calibru înalt, îmi amintesc orice detaliu, a (re)citi piesa de teatru devine un răsfăţ, care poate avea ca efect construirea unei imagini proprii asupra a ceea ce ar fi putut fi spectacolul sub o altă viziune regizorală. În schimb, dacă cele numite sunt cel mult satisfăcătoare, îmi amintesc mai greu spectacolul în ”măruntaiele” lui. Uneori textul depăşeşte producţia scenică, ceea ce nu e tocmai de dorit, alteori un text reuşit este foarte bine valorificat, se mai poate întâmpla, în cazurile cele mai fericite, ca spectacolul să permită surclasarea sau reinterpretarea textului (sigur, situaţiile posibile se diversifică, dar nu mi-am propus să analizez mai mult). În cazul de faţă, odată cu Undeva, aproape, avem de-a face cu o adaptare a textului lui John Cariani la spaţiul scenic de cafenea (economie în materie de decor, reducerea numărului de scene, apoi mai bine de zece roluri sunt jucate de doar doi actori, aceştia trecând de la partituri beneficiind de ceva mai multă naturaleţe la partituri de compoziţie, dar făcând apel şi la experienţe de rol anterioare). Ancuţa Gutui se precipită în scena a doua (femeia ajunsă în curtea unui necunoscut, pentru a privi stelele nordului etc.), dar excelează în cea de-a treia (excentrica ce-şi caută fostul iubit, trecând cu uşurinţă de la impulsivitatea regretului unei indecizii anterioare la fermitatea sinceră a unui ”da” tardiv), per ansamblu dă dovadă de abilităţi actoriceşti, care o recomandă pentru o varietate de tipuri de rol; de cele mai multe ori, Theodor Ivan, mult prea tributar trupei Idiot, are, însă, şi momente de calitate, trecând chiar de la ingenuitatea care l-a afirmat în Fluturi… fluturi, la mimarea maturităţii.

Fără a deveni o platitudine, subiectul spectacolului, urmând tema piesei de teatru, luată ca punct de plecare, este dragostea, apropierea, siguranţa. De asemenea, relaţiile posibile dintre cei trei termeni: reprezintă proximitatea o condiţie necesară pentru dragoste? Ne putem simţi în siguranţă în afara recunoaşterii iubirii celuilalt sau, dimpotrivă, sentimentul de confort emoţional depinde de mărturisirea dragostei? Ce pondere au cuvintele, gesturile sau dovezile de afecţiune pentru a ne simţi aproape şi pentru a putea avea încredere în celălalt? Este încrederea o condiţie sau o consecinţă a dragostei (re)simţite? De ce uneori preferăm ceea ce este departe aproapelui? Cât de departe poate fi cel/ cea care ne este aproape?

În utopia lui Cariani, e vorba despre oameni, în acelaşi timp sinceri şi oneşti, care vorbesc din inimă şi nu cunosc sarcasmul. În actuala montare, întrebările grave sunt tratate într-o manieră umoristică. Din indivizi ce parcurg o scală dinspre plus (ideali), trecând printr-o zonă mediană (obişnuiţi), înspre minus (personajele ajung uşor dincolo de graniţa normalităţii) – personalităţi accentuate, excentrici (femeia cu inima soţului într-o pungă, fosta iubită indecisă), naivi (în prolog), indivizi hiperprotejaţi (băiatul ghidat de frate, care nu a experimentat pe propria piele ceea ce îl poate răni; el este jucat de Theodor Ivan de parcă ar fi idiot, dar compune inverse valide din punct de vedere logic, totuşi bizare ca şi conţinut) ori foarte independenţi şi siguri de sine (logodnica/vecina care bate covoarele), deprimaţi (fostul iubit), dar şi banali (chelneriţa, reparatorul). Tensiunea şi schimbările de situaţie sunt în permanenţă întreţinute printr-o considerabilă ambiguizare a relaţiilor interpersonale redate prin comedie şi prin finalizarea scenelor într-un mod absurd ori incomod, de fiecare dată fiind lăsate în suspensie. Acţiunea se desfăşoară într-un oraş imaginar, (Almost, Maine), timpul nu se derulează prin succesiune, ci totul se petrece într-o clipă (one moment in time), de aici simultaneitatea scenelor: în aceeaşi clipă, se petrec cele patru „acte” distincte, alese de regizor din nouă prezente în script(”Inima ei”, ”Vesel, dar trist”, ”Povestea lui Hope”, ”Despre ceea ce te poate răni”) şi, în mod circular, este rectificată prima scenă (introductivă) prin ultima, un succint epilog.

Prologul şi epilogul configurează condiţia de cuplu/ ideea de pereche/ conceptul de împreună, întors, de altfel, pe toate părţile, în fiecare dintre cele patru scene intermediare. Raportul dintre depărtare şi apropiere este acum crucial. Pământul este rotund, ca o minge, ca o portocală… Acesta este un fapt. Doi tineri într-un oraş, în care e mai mereu iarnă, pe o bancă, se aşază unul lângă celălalt. Pură întâmplare. Dacă încerci să te apropii de celălalt, dat fiind că pământul e rotund (în sens ecuatorial, nu dinspre un pol înspre altul), practic eşti mai departe de el/ ea (argumentul lui sfidează prin imaginaţie evidenţa sentimentului ei de siguranţă). Nu atât spaţiul, dar şi timpul sunt de luat în considerare: dacă faci ocolul pământului în câteva ore (80 de ore, record mondial în anul 2012), distanţele se reapropie. Dincolo de geografie, ori de cât de mult a fost revoluţionată literatura SF a lui Jules Verne, iniţial confirmată, ulterior depăşită de realitate, un lucru e cert: e de-ajuns o singură clipă pentru a te simţi periculos de aproape sau infinit îndepărtat de celălalt.

(Undeva, aproape, adaptare după ”Almost, Maine” de John Cariani, distribuţia: Theodor Ivan, Ancuţa Gutui, regia: Ovidiu Ivan, premiera: 22 februarie, 2014, Maideyi)