Papagalul

Cu capul înclinat spre aripioara stângă, papagalul Zabalotski stătea în faţa oglinjoarei aflate pe un dicţionar, făcându-şi reverenţe. Se apropia şi se îndepărta de propria sa imagine albastru-sinilie, revărsând în aerul îmbibat de fum cârâituri şi sunete ce-ţi sfredeleau urechile. „Ce frumuseţe!”, striga. Sau: „Nu-i aşa că sunt deştept?!” "Eşti deştept", răspundea, după care, înfoindu-şi penajul, cârâia: "Fiinţă împletită din coarde vocale cu oasele-i uitate în trup înadins/ ca nişte Andree împletind mai departe din coarde vocale/ fiinţa şi după ce mâini nevăzute de/ Parcă subtil s-au retras în/ aplauze îndelungate: veneau s-o asculte de dincolo (ah! elle n’ etait pas d’ici…) şi privirile lor şi privirile noastre-ntâlnindu-se/ ca spiţele într-un butuc o vidau de prezenţă (perpetuum mobile al lipsei intime rotindu-ne caleidoscopic în juru-i la fel cum golul din mijlocul roţii permite acesteia mişcarea: şi călătoria de o mie de leghe începea/ şi fără întrerupere se deschideau/ închideau sfintele porţi/ batante ale mamei obscure/ alungând Zece Mii de Fiinţe…)". L-am întrebat pe înţeleptul Zabalotski despre parlamentara ce înghite paloşul bont al călăului, despre sfintele porţi ce se deschid şi se închid ca nişte labii, precum şi despre mama obscură în care intră şi ies (flux şi reflux) cele Zece Mii de Fiinţe, plămădite din goluri vocale, dar Zabalotski ridicând a lehamite curcubeul de aripi nu catadicsi să-mi răspundă… Poate habar nu avea cine e mama obscură, nici cine-i parlamentara cu andrele înfipte în limbă… Îmi vorbi însă despre Krupskaia, despre Sfânta Colomba da Rieti şi mai ales despre Marele Chău…

Ştia, de asemenea, cine-i Cis şi cine-i Lenin. Iar atunci când îi puneai în călimară seminţe de cânepă, rostea cu mult respect numele lui Vasilian. De altfel, era la curent cu întreaga mişcare avangardistă, ştiind să recite pasaje întregi din Voronca şi Urmuz. Erudiţia lui în materie de literatură avea totuşi limite: dacă la un simplu semn din deget al amfitrionului îţi înşira ca pe o aţă pe toţi poeţii optzecişti şi nouăzecişti, cu tot efortul depus de poetul Emilian, care, înainte de culcare îi citea grupaje din poeţii ultimului val, Zabalotski nu reuşi să reţină decât mici firimituri din lirica furibundă a valului fracturist.

…Mult timp am zăbovit în faţa oglinzii. Apelând la un foarfece de unghii, mi-am îndreptat mustaţa, apoi cu un altul mi-am rotunjit barba. Simţeam, în faţa oglinzii, un fel de vrajă. Propria-mi imagine mă atrăgea ca un abis. Ceva din spiritul lui Zabalotski se imprimase în forul meu profund. Contemplându-mi chipul, eram gata să fac în faţa mea o reverenţă şi să spun: "Ce frumuseţe!" Sau: "Elţîn e cecen!" Desprinzându-mă cu greu din faţa oglinzii, mi-am desprins din cuier pălăria şi am ieşit din casă. Pe drum, am luat o sticlă de şampanie şi un buchet de crizanteme albe. Am sunat la uşă. Mi-a deschis însuşi poetul. Era îmbrăcat în pantaloni dungaţi cu albastru şi o vestă vişinie. Pe măsuţa de mahon, printre ceşti de ceai, zaharniţe şi scrumiere, trona o colivie cu gratii aurite. Înăuntru, împodobit cu panglici tricolore, pe o crenguţă de mărgean, se legăna alene noul locatar. 

Mă pregătisem pentru această întâlnire. Seara, la lumina sfeşnicului, recitisem o mare parte din poeziile publicate în Yin Time, în plus, am simţit nevoia să scot din bibliotecă volumele lui Ezra Pound, Cartea despre Dao a lui Lao-zi, şi să reflectez pe marginea versurilor lui Li Tai-pe şi Du Fu. La început m-am cufundat în Lao-zi: "Ajuns la vidul suprem, părăsind deplina linişte, celor zece mii de lucruri care împreună apar/ eu le contemplu întoarcerea; căci lucrurile, multe ca frunza şi iarba, se întorc, fiecare, la începuturi. A se reîntoarce la începuturi înseamnă linişte, liniştea înseamnă a veni înapoi la ursită şi a veni înapoi la ursită însemnă veşnicie… Cine cunoaşte veşnicia e atotcuprinzător…" De la Lao-zi am revenit la Yin Time: "Când, după 81 de ani petrecuţi în pântecele mamei sale, de 81 de ani, pe care şi-o imagina unită prin carne cu tatăl său, uitând în acea clipă că nu trebuie să pătrundă între cei doi, se născu copilul prin propria sa vrere, sfâşiind marele sigiliu al golului, după ce maică-sa, în disperare de cauză, îi citi din Cartea despre Dao şi putere, pe care el abia urma s-o scrie, la rugămintea paznicului ultimei trecători către vest, înainte de a se retrage versurile «Astupă-ţi trecerile/ închide-ţi porţile/ şi nicicând în viaţă/ n-ai să istoveşti», s-a născut fără nici o gură din cele care natura-mamă înzestrează orice fiinţă." Dacă măreţul Dao, mi-am spus, e revărsare de pământ şi de ceruri, prin care cele zece mii de lucruri pătrund în făptură", atunci cel care a stat 81 de ani în pântecele mamei sale, de 81, nu va cunoaşte puterea lui Dao, fiindcă Dao nu va găsi nici o gaură din cele cu care mama-natură înzestrează fiinţele…" Apoi m-am cufundat din nou în Lao-zi: "Dao privit ca un lucru/ este obscur şi nedesluşit;/ într-însul se află imaginile,/ obscur şi nedesluşit / într-însul se află lucrurile,/ adânc şi neclar, într-însul se află esenţele,/ în ele se află dovezile firii…" Şi: "Privit, nu este văzut: numele său este Yi, «nevăzutul»;/ ascultat, nu este auzit: numele său este Xi, «neauzitul»:/ pipăit, nu este simţit: numele său e Wei, «neatinsul»./ Aceste trei mai aproape nu pot fi cercetate/ şi astfel în haos fac Unu." Asta înseamnă, mi-am spus, că Yi (n Time) e parte de început a lui Unu, iar sfârşitul său e "golul neperceptiv increat", de care vorbeşte poetul. Acesta "în partea de sus e luminos/ în partea de jos nu e întunecos,/ e fără capăt, nu poate fi numit nicicum, şi se întoarce în nefiinţare, în lumea formelor fără forme…" Închizând misterioasa carte a lui Dao, mi l-am închipuit pe Zabalotski fâlfâind din aripi în camera umbrelor fără de umbre, lăsând în urma sa un vârtej de pene colorate şi cârâituri. „Dao este gol ca un vas/ dar folosit, nu poate fi umplut…” Zabalotski îl va umple cu frumuseţea inexistentă… Va fi şi el o parte a lui Dao şi de aceea ca să vadă sau să nu vadă "cum se îndepărtează" copacii, casele, vietăţile şi oamenii – spre oriunde sau niciunde – şi înţeleptul Zabalotski îşi duse aripile la ochi, astfel că "privirea îi trecu printre găurile” din mijlocul ghearelor, privind nemişcat, simţind cum pe cer se scurg liniile vieţii şi ale sorţii. Şi o dată cu liniile începu să se scurgă însăşi înfăţişarea sa şi ciocul, şi aripile, şi creasta de deasupra capului, ba chiar şi capul însuşi, numai "creierul, încăpăţânatul" rămase neclintit la locul lui, acoperindu-se de cârâituri ca de nişte riduri cosmice bântuite de nisipul orb al uitării…

Am deschis cărticica de versuri a lui Li Tai-Pe şi am recitit poemul Petrecându-l pe Du Fu: „Băturăm munţii,/ închinarăm vinul./ Prietene ne-a mai rămas puţin./ Când, oare, ne va mai uni destinul/ lângă ulciorul auriu/ şi plin./ Trec unde triste adumbrind privirea./ Departe munţii/ par de peruzea./ Ca un amurg coboară despărţirea;/ aceasta-i cupa cea din urmă/ bea!”. Vărsând trei picături de vin în cinstea prieteniei noastre, am golit paharul de Cotnari. Dulceaţa aromei vinului mi-a moleşit simţurile. Am închis ochii şi am început să mă gândesc la legendara prietenie dintre Du Fu şi Li Tai-Pe. Erau firi atât de deosebite. Du Fu provenea dintr-o familie săracă, avea chipul ofilit de „îndelungi buchiseli prin cancelariile funcţionarilor”. Li Tai-Pe era înalt, bine clădit, purtând la şold o sabie scumpă, şi un mers agil. Descindea dintr-o familie înstărită. Dormea la curtea împărătească pe un pat de fildeş şi se ospăta din veselă de aur. De multe ori împărăteasa îi pregătea cerneala, iar împăratul îi umplea pocalul. A murit aplecându-se din barcă să culeagă luna, ce se oglindea în lacul argintiu.

Stăteam în faţa coliviei aurite, de-o parte eu, de partea cealaltă poetul Emilian. Ne-am făcut adânci reverenţe. Spiritul lui Zabalotski fâlfâia în preajmă. În sfârşit, strângându-ne cu frenezie mâinile, ne-am prezentat unul altuia: "Du Fu," am zis înclinându-mă în faţa Yin Time-ului. "Li Tai-pe, se aplecă Emilian, încântat de cunoştinţă…" "Pe cine vrei să tai?", l-am întrebat. "Pe mine însumi", răspunse poetul cu emfază. "Cu alte cuvinte, am adăugat, vrei să-ţi faci harakiri?" "Da, am să-mi fac harakiri cu o frază de aur subţire…" Ne-am admirat apoi reciproc ţinuta. Eu i-am lăudat bereta de culoarea piersicii, iar el pelerina mea portocalie şi eşarfa de mătasea broaştei. În sfârşit, terminând cu politeţurile, ne-am aşezat picior peste picior pe scaunele de răchită, ce scârţâiau din toate împletiturile…

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist