Paradisuri artificiale

Pomul vieţii şi Pomul cunoaşterii sunt, de departe, cei mai importanţi. Celebrul „măr al discordiei” a atârnat tocmai de acesta din urmă. Natura – se vede – este luată ca model sau etalon al perfecţiunii. Tocmai de aceea, textele sfinte cer să fie îngrijită şi protejată. Pasaje din Apocalipsa (7, 3-5) formulează precauţii „ecologiste” lipsite de orice echivoc: Nolite nocere terrae, et mari, neque arboribus („Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii…”).

Filosofii – europeni şi orientali – au condiţionat puritatea naturii de suprimarea oricărei acţiuni corective, menite a-i tulbura echilibrul sau a-i altera ordinea interioară. „Naturalitatea” naturii ar dispărea odată cu amenajările pripite, cu inserturile decorative stridente ori nelalocul lor. Naturalul este proiectat, astfel, drept contrapondere a artificialului. Lăsată „de capul ei”, natura s-ar regenera frumos şi firesc. Cel puţin aşa credea Schopenhauer: „Cât de estetic se comportă natura! Orice colţişor, cât de neîngrijit şi părăginit, lăsat liber – pe seama ei – oricât de mic, numai să fi rămas neatins de gheara omului, ea ştie să-l împodobească cu un gust desăvârşit, îl acoperă cu plante, cu flori şi tufişuri. Orice locşor, lăsat în părăsire, devine ca prin minune încântător…” În lumea noastră, fervoarea urbanizării a fost susţinută mai totdeauna de intervenţii „în ordinea naturii” – unele blânde şi plăcute, altele abrupte şi destructive. Parcul şi grădina apar astfel ca simulacre ale naturii, ca „paradisuri artificiale”, ca natură ajustată, îngrădită şi sistematizată.

Reflecţiile asupra grădinii nu sunt lipsite de parfum speculativ. „Inventarea” acesteia – scrie Andrei Pleşu, într-un studiu dedicat „pitorescului” – trebuie pusă în relaţie cu incapacitatea noastră de a înţelege cu adevărat natura: „Dacă am fi înţeles vreodată cu adevărat natura, n-am fi avut nevoie să inventăm grădinile… E prea multă intenţie în orice grădină şi, mai ales, o intenţie prea omenească… Orice grădină, chiar şi cea mai firească, e o afectare şi, de fapt, o grimasă. Absolutul naturii e constrâns să devină rezonabil, iar ordinea ei – o poantă galantă”. Dacă există un „spaţiul metafizic” privilegiat, acesta ar trebui calchiat – crede Pleşu – pe modelul ingenuităţii naturale; ea îţi oferă posibilitatea de „a locui” firesc în peisaj, asumându-l total. Un atare concept al naturii mi se pare însă oarecum abstract, ideal sau utopic. Chiar „brăzdată” de spontaneitatea vreunei idei, simpla perspectivă a pajiştii mângâiate de vânt nu produce în chip necesar metafizică; surplusul de natură nu devine automat… cultură. Ai nevoie de o certă disciplină „edilitară” sau de o vocaţie a amenajărilor adecvate.

Arhitectura grădinilor, designul lor exterior mobilizează stiluri şi interpretări distincte. Grădina orientală, de pildă, „imită” natura; cea europeană, în schimb, este natură „deturnată”, structurată după exigenţe – spun criticii acesteia – superficiale şi exterioare (picnicul, plimbarea, gimnastica sau agrementul). Ethos-ul întemeierilor vegetale a fost la origine, se ştie, unul regal. Parcurile au înconjurat, de regulă, marile castele şi palate. Frumuseţea florilor, vechimea şi nobleţea copacilor erau considerate semne ale nobleţii şi gustului rafinat. Alexander Pope, poetul englez, socotea la începutul secolului al XVIII-lea că „un arbore este un obiect mai nobil decât un prinţ înveşmântat de paradă”. Asociat artei picturale sau picturii de peisaj, grădinăritul intră astfel în categoria îndeletnicirilor aristocratice, vrednice de respect.

Parisul şi Londra au dat „Bătrânului continent” principalele tipare grădinăreşti. Rigide şi austere, parcurile franţuzeşti schiţează geometrii previzibile, simetrice, liniare, interesate parcă de supunerea naturii şi ajustarea ei forţată. S-a vorbit în cazul Franţei despre „cartezianism” jardinier, despre sistematizare împotriva naturii, despre rigorism şi raţionalizare excesivă. Inspirate de organizarea grădinilor chinezeşti, parcurile Angliei sunt structurate mai degrabă pe calapodul imitaţiei naturale. Capitala britanică are nu mai puţin de opt parcuri regale, însumând mii de hectare, desfăşurate în chiar inima oraşului. Cred că este unul din motivele care o fac astăzi atât de atractivă milioanelor de turişti. Interesul grădinarilor englezi este de a imita naturalul, de a face imperceptibil artificiul. Formele curbe şi serpentinele surclasează desenul liniar. Stilul de amenajare se transferă, pesemne, şi în deprinderile celor care vizitează spaţiile verzi, lacurile şi peluzele vaste. Înclinaţia spre neregulat şi nelegiferabil, spre exemplu, ar fi dat toleranţa engleză şi un anume gust al libertăţii (Nikolaus Pevsner), „independenţa în materie de gust, religie şi guvernământ” (George Mason).

Putem vedea în administrarea grădinii oglinda felului nostru de a fi? Rosario Assunto, autorul unei „filosofii a grădinii”, propune să privim grădina ca model de libertate, ca identitate de artă şi natură, ca „peisaj interior” (natura ca imagine a gândului; gândul ca imagine a naturii), nu întotdeauna plăcut sau confortabil. Idilica Grădină a Paradisului din scrierile şi reprezentările vechi este înlocuită astăzi de „anti-grădinile Infernului”, de imensele spaţiile pustiite prin violenţă nejustificată, prin „viol” contra-naturii. Etica aristocratică a întemeierii, a sădirii şi îngrijirii, face loc alteia, de esenţă plebee, a devastărilor şi defrişărilor vinovate. În joc ar fi „ostilitatea faţă de frumuseţe corelativă adoraţiei utilului”. Trăim un timp care „produce pentru a distruge şi distruge pentru a nu produce…”

În prefaţa uneia din cărţile sale, italianul pomenit mai sus reproduce discursul lui Vannini Canzio, primarul Siennei, la o reuniune dedicată „artei grădinilor”, organizată în chiar oraşul său: „frumuseţea şi graţia sunt lucruri ce aparţin trecutului, şi în plus nu ne privesc; iar grădinile trebuie să înceteze de a mai fi considerate astfel, pentru a deveni spaţii deschise pentru mase”. Ca în multe alte locuri, şi acolo ignoranţa edilitară, aroganţa modernizărilor cu orice preţ exilează natura la periferie, ori în mall-urile acoperite, cu aspect de seră, o concentrează în ghivece de afişat la ocazii, sau o sacrifică – pur şi simplu – din scrupule utilitare. Să mai spun că piaţeta centrală a Siennei – de forma unei găleţi concave, pavată cu macadam – este cu totul rece şi neospitalieră, alungând trecătorii spre alte locuri, mult mai suportabile?

Din păcate, proastele deprinderi nu ne ocolesc. „Grădina Maicii Domnului” – cum inspirat a fost răsfăţată România – este pe cale a fi defrişată, la propriu, de topoarele interesului îngust, mercantil. Ne-o dovedesc statisticile, chiar şi cele recente. Tocmai acestea ne anunţau deunăzi că Iaşul a devenit cel mai poluat oraş al ţării. Iar drujbele nu dau încă semne de oboseală. Oare, ar trebui să ne mândrim?