Caută 
1 MIN
Ce era să fac în faţa omului gata cherchelit, dar săritor, chitit să-mi dea un foc? Cu bricheta mea în palma mâinii drepte, mi-am aprins ţigara cu a lui, ajutându-mă de mâna stângă.
F.U.N.
În dimineaţa Zilei Naţionale, am ieşit la cumpărături în cartier, ca-n orice zi. Era pe la zece jumate. În drum spre Lidl, am vrut să-mi aprind o ţigară, dar n-am apucat să mi-o aprind, c-a sărit un cetăţean la mine cu bricheta-ntinsă ca să-mi dea un foc.
– Poftim!
Mda, dar cum bătea vântul, nu era chip să reuşească să-mi dea un foc.
– Am, zic.
– Vă rog, poftim! Şi eu păţesc la fel! (Omul nu receptase ideea că am brichetă.)
Ce era să fac în faţa omului gata cherchelit, dar săritor, chitit să-mi dea un foc? Cu bricheta mea în palma mâinii drepte, mi-am aprins ţigara cu a lui, ajutându-mă de mâna stângă.
– Mersi!, zic şi-mi văd de drum.
– Nu vă supăraţi! Ştiu cum e!, mi-a mai strigat el din urmă, ca să-ncheie în tonul zilei: Trăiască România!
De, Focul Unităţii Naţionale, nu?
Parada, puştiul şi puştile
Ajuns înapoi acasă, am dat drumul la televizor. Pe ecran curgeau clasicele reportaje cu parada militară. Prind o reporteriţă care-l întreabă pe un puşti de vreo opt-nouă ani dacă-i place parada. Citez din memorie:
– Da!
– Şi ce-ţi place la ea?
– Ăă… îmi plac maşinile!, răspunde puştiul.
– Da? De ce?
– Pentru că… pentru că au puşti!
P.S. Apropo de parada militară de 1 decembrie: o prietenă s-a mirat de obiceiul ăsta, cum adică, ca ce chestie să se tot facă de Ziua Naţională o paradă militară?
– Păi, am replicat în glumă, ce vrei, ţara vrea să arate şi ea vecinilor că are cu ce, nu?
Altfel, iaca, eu unul nici nu mi-am pus problema până acum. Într-adevăr, pare un obicei nu tocmai occidental, ci unul aşa, mai din trecut (ca să nu zic: retrograd), o chestie oarecum şi de sorginte sovietică, ceva tipic pentru ţări/ naţiuni cu probleme de ego etc. Un complex de explicaţii, deci. În ce mă priveşte, cred că mai potrivită ar fi o paradă militară de Ziua Armatei. Punct.
Fetiţa şi milionul
Recunosc, asta am văzut-o abia joi, la Starea Naţiei (reluare de miercuri seara): pe întâi decembrie, o fetiţă, ajunsă cu părinţii la Palatul Victoria (Ziua Porţilor Deschise…), este întrebată (printre alţi copii) ce-şi doreşte de Ziua Naţională de la Guvern.
– Să dea copiilor un milion pe săptămână!
Francă, fetiţa, nu? Unde mai pui că fătucă care părea să fie cel mult de-o vârstă cu denominarea (2005) vorbeşte tot în „milioane”! Dar asta nu-i vina ei – ci a părinţilor.
Unirea, Boia, Pop şi saşii
În Adevărul de joi (03.12.15), am dat peste un articol despre o ceartă între istorici. Titlu: "Lucian Boia, despre 1 decembrie 1918: «Transilvania nu a acţionat în sensul unirii cu România». Istoricul, desfiinţat de cel mai reputat rector din Ardeal".
Adică de academicianul Ion-Aurel Pop. Istoricul clujean ar dezaproba faptul că Lucian Boia, în cartea „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări" ar minimaliza „dorinţa ardelenilor de se uni cu România” şi că acelaşi Boia ar insista să sublinieze în aceeaşi lucrare că „n-au fost consultate minorităţile din Transilvania – conform dreptului de atunci, potrivit căruia majoritatea decidea soarta unui teritoriu”, Pop afirmând, în fine, că, exceptându-i pe maghiari, toate minorităţile ar fi fost de acord cu Unirea de la 1918.
Acuma, nu-s istoric, dar din câte ştiu, saşii (prin conducătorii lor, de bună seamă), chiar dacă în decembrie 1918 n-or fi fost ei aşa, din prima pentru unire, în februarie 1919 au salutat-o – probabil pur şi simplu ca o expresie de Realpolitik: Imperiul Austro-Ungar se destrămase, iar ungurii îşi doreau la rândul lor o Ungarie Mare, în care saşii – şi românii, evident – ar fi dus-o cel mai probabil şi mai rău ca pe vremea dualismului austro-ungar! Cândva am şi glumit pe seama asta: după ce maghiarii au început în 1867 o politică agresivă de maghiarizare, una care-i punea pe saşi cumva în aceeaşi oală cu românii, saşii au preferat rămasului cu ungurii unirea cu… necunoscutul (Regat al României)!
Michael Astner este poet, traducător şi publicist
