Pe sub tei

Putem trăi fără tei în Copou. Putem trăi fără niciun copac în Copou. Dar asta trebuie să o decidă ieşenii, nu vreun inginer din Primărie.

Ultimele două săptămâni au readus în prim planul dezbaterii publice problema încă nesoluţionată a teilor. În general a copacilor, a spaţiului verde şi a aerului curat. În plină campanie electorală, primarul Gheorghe Nichita a părut dispus să-şi taie singur craca politică de sub picioare apărând cu dârzenie o decizie controversată. Aceea a marcării a 500 de copaci din cele două parcuri ale Copoului. Societatea civilă a Iaşului, atâta cât este, a sărit efectiv în aer. Episodul de anul trecut al tăierii teilor de pe Ştefan cel Mare încă nu a fost uitat. Iar orice ar spune Nichita despre tei sau orice alt copac, este suspect ab initio. Oricât ar spune că nu se doreşte tăierea vreunui copac, cu atât mai puţin a 500, el nu va fi crezut. Pe de o parte pentru că este şi politician, nu doar primar, iar pe de altă parte pentru că a greşit grav anul trecut şi a devenit suspect. Anul trecut, primarul nu a putut comunica un mesaj clar referitor la teii de pe Ştefan cel Mare. Dacă ar fi făcut-o, dacă ar fi avut loc fie şi un simulacru de dezbatere publică, lucrurile ar fi stat altfel.

În fond, Nichita are trei mari probleme. În primul rând, vede adversari politici oriunde şi oricând. Iar într-o perioadă de campanie electorală, susceptibilitatea sa nativă este cu atât mai augmentată. Doar că societatea civilă nu este acelaşi lucru cu un partid politic. Iar dacă un om sau altul este dispus să se lege cu lanţuri de un copac, nu înseamnă că poartă tricou portocaliu sau galben pe sub cămaşă. Şi chiar dacă. Unele subiecte nu ţin de politic. Nu am văzut nicio diferenţă între programele PSD şi PNL, de exemplu, în privinţa tratamentului aplicat copacilor. PSD nu a spus niciodată că va tăia orice nuc îi iese în cale şi nici PNL nu a promis să planteze magnolii la fiece colţ de stradă. E drept, politicul şi-a vârât coada şi aici, iar printre apărătorii sinceri ai copacilor s-au regăsit numeroşi opozanţi politici ai lui Nichita, permiţând confuzia. De fapt, implicarea unor partide de opoziţie în problema teilor din Copou a făcut mai mult rău decât bine, pentru că a dus discuţia într-un registru politicianist şi electoral, în loc ca aceasta să rămână într-un registru pur horticol.

A doua problemă a lui Nichita este comună multor şefi de instituţii. Îşi apără oamenii. Firesc, pentru că pe mulţi, chiar el i-a promovat, considerându-i cei mai buni într-un comeniu sau altul. Iar când unul dintre ei calcă pe bec, prima reacţie a primarului este de a-l apăra. Îi ia apărarea şefei Societăţii de Servicii Publice Municipale, Luminiţa Sălceanu, acum. I-a reproşat proasta comunicare, dar nu a dat-o afară în secunda doi. I-a luat apărarea viceprimarului Mihai Chirica anul trecut. De-a lungul timpului, i-a ameninţat cu şomajul pe şefa Direcţiei de Asistenţă Comunitară, Luminiţia Munteanu, pe şeful Salubris, Ion Apostol, pe şefa Direcţiei de Administrare a Patrimoniului Public şi Privat, Letiţia Palaga. Toţi sunt bine mersi în funcţie în continuare. Nichita preferă să-i menţină, chiar dacă problemele pentru care i-a atacat public nu s-au rezolvat.

A treia problemă a primarului este că şi-a ales meseria pe care şi-a ales-o. Inginer ca pregătire, Nichita a manifestat constant tendinţa de a se înconjura tot cu ingineri, vorbitori ai aceleiaşi limbi. Firesc pe undeva, pentru că majoritatea atribuţiilor Primăriei sunt tehnice. Nu poţi pune un economist să supravegheze şantierele Iaşului, şi nici un poet, şef de spital. Partea proastă în Primăria condusă de Nichita însă este că oriunde te învârţi dai de ingineri. Care nu vor putea vedea Iaşul altfel decât în termeni de metri cubi, diametru al fierului-beton sau granulaţie a nisipului. Aici ar fi trebuit să intervină decizia managerială a primarului, de a alătura tehnicului dominant în Palatul Roznovanu o dublură civică. În fond, ne pretindem capitală culturală, nu? Nu ne dorim un turn Eiffel în locul teiului lui Eminescu, oricât de frumos s-ar vedea din vale.

Pentru Luminiţa Sălceanu, inginer horticol, teiul este un arbore ca oricare altul. Fireşte, nu va confunda niciodată Tilia tomentosa sub care visa Eminescu, un oarece poet naţional, cu Quercus robur din Borzeşti, pe rădăcinile căruia un oarece domn moldovean, Ştefan al III-lea Muşat a construit o biserică. Dar nici mirosul florilor argintii, nici majestuozitatea stejarului nu-i vor spune nimic vreodată. Iar versurile Poetului, din “Mai am un singur dor”, “Pătrunză talanga/ Al serii rece vânt/ Deasupră-mi, cerul sfânt/ Să-şi scuture creanga”, le va înţelege doar ca pe o prognoză meteo care anunţă că temperaturile vor scădea în cursul nopţii, iar vântul va bate slab, până la moderat, cu intensificări locale. Şi puţin probabil să facă vreodată analogia dintre bulevardul Carol din Copou şi celebrul bulevard berlinez Unter den Linden. “Pe sub tei”, pentru cei nefamiliarizaţi cu limba lui Goethe. Iaşul poate deveni un oraş “inginerizat”, iertat fie-ne barbarismul. Iaşul poate trăi şi fără tei. În celebra sa “Iaşii şi locuitorii lui în 1840”, Alecu Russo vorbeşte despre “câmpul Copoului”, unde boiernaşii ieşeau la promenadă prin soare şi zăpuşeală, pentru că aşa era la modă. Niciun cuvânt despre tei şi umbră, dar absolut niciunul. Un istoric al Iaşilor, din branşa regretatului Ion Mitican, ar putea să ne spună şi când a fost plantat primul tei în Copou. Probabil la scurt timp după lucrarea lui Russo, pentru că altfel teii n-ar fi fost atât de prezenţi în poezia de tinereţe a lui Eminescu. Putem trăi fără tei în Copou. Putem trăi fără niciun copac în Copou. Dar asta trebuie să o decidă ieşenii, nu vreun inginer din Primărie.