Prietenicii

Să dăm crezare surselor online şi să adăugăm că frenemy e trecut de vârsta de 60 de ani, o primă atestare fiind înregistrată în 1953 (conform Wikipedia). Totuşi, cuvântul a avut priză la public abia în ultimul cincinal, concomitent cu avântul comunicării online.

Ieri, de pildă, l-am întâlnit în titlul unui text de opinie publicat în ediţia electronică a cotidianului Washington Post. În text, autoarea arată că Donald Trump a fost, în ultimul an, unul din cei mai importanţi furnizori de ştiri, livrând, ca nimeni altcineva, subiecte pentru întreaga industrie, de la editorialişti de prim-plan la blogeri anonimi, de la emisiuni cu papion şi frac la cele mai neortodoxe producţii satirice. „N-o fi el (Trump – n.r.) bun pentru America, dar e al naibii de bun pentru CBS”, comenta, la un moment dat, Leslie Moonves, şeful uneia din marile companii americane de televiziune.

Deşi miliardarul înscris în cursa prezidenţială a etichetat presa drept marele inamic public al campaniei electorale, duşmanul s-a dovedit a fi şi cel mai bun complice, asigurându-i lui Trump o notorietate de neatins în condiţii obişnuite. Dacă excentricul miliardar va fi ales preşedinte al Statelor Unite, această alegere va fi avut ca agent electoral strategic industria de fraze şi imagini de peste ocean. De altfel, Catherine Rampell, semnatara articolului invocat, apreciază că, de mai bine de un an, Trump şi presa au fost cei mai buni prietenici. Să reţinem deci că oamenii înfrăţiţi în duşmănie întreţin relaţii toxice, având ca solid temei faptul că fiecare parte sapă cu spor groapa celeilalte.

Revenind la struţocămila lexicală din limba engleză, se poate aprecia că doar cuvântul e nou, nu şi realitatea desemnată. Izvorul Vechiului Testament a transmis la toate popoarele Bibliei un număr însemnat de vorbe înţelepte prin care se arată că a-l ţine pe duşman de prieten şi pe prieten de duşman este un ingredient de temelie din reţetarul făţărniciei omeneşti. De fapt, pe urmele antropologului britanic James George Frazer, autorul unor lucrări de referinţă precum Folclorul în Vechiul Testament, etnologul american Alan Dundes susţine că Biblia poate fi înţeleasă (şi) ca folclor. Fără a cădea în ispita de a comenta unele din tezele avansate de Dundes, le adresez curioşilor invitaţia de a face cunoştinţă cu volumul Holy Writ as Oral Lit. The Bible as folklore.

Pentru cititorii acestui colţ de pagină am extras din cărţile Vechiului Testament câteva vorbe de duh pe care le-am pus în oglinda unor exemple spicuite din culegerea lui Anton Pann. Iată ce se zice în Vechiul Testament (şi e cumva inutil de adăugat că cele mai multe şi mai frumoase ziceri despre prietenii credincioşi şi necredincioşi le găsim în Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah):

a) Pildele lui Solomon: Săracul este dispreţuit chiar şi de prietenul lui, pe când prietenii celui bogat sunt fără de număr (14: 20); Omul asupritor amăgeşte pe prietenul său şi îl îndreaptă pe un drum care nu este bun (16: 29); Sunt prieteni aducători de nenorocire, dar este şi câte un prieten mai apropiat decât un frate (18: 24); Omul care linguşeşte pe prietenul său întinde cursă paşilor lui (29: 5).

b) Ieremia: „Păziţi-vă fiecare de prietenul vostru şi nu vă încredeţi în nici unul din fraţii voştri, că fiecare frate pune piedică celuilalt şi fiecare prieten împrăştie clevetiri. Fiecare înşală pe prietenul său şi nu spune adevărul; şi-au deprins limba la minciună şi viclenesc până obosesc. (9: 4-5).

c) Isus Sirah (Ecclesiasticul): Depărtează-te de duşmanii tăi şi fii cu pază faţă de prietenii tăi (6:7); Şi este prieten care se întoarce în duşman şi cearta dintre voi va da-o pe faţă, spre ocara ta (6: 9); Nu părăsi un prieten vechi, căci cel nou nu este asemenea lui. Prieten nou, vin nou; lasă-l să se învechească şi-l bea cu plăcere (9:10); Când îi merge bine omului, vrăjmaşii lui se întristează, iar când îi merge rău, şi prietenul se fereşte de el (12:11); Ca un armăsar este prietenul hulitor; el nechează oricine ar încăleca pe el (33: 6); Tovarăşul cu prietenul său trăiesc bine în veselie; iar în vremea necazului se fac potrivnici (37: 4).

Să trecem la Povestea vorbii, capodopera lui Anton Pann: Pe câţi îi numim cunoscuţi/ Ne pot fi vrăjmaşi nevăzuţi./ Cei mai mulţi sunt/ Prieteni ai mesii, iar nu ai nevoii; Niciodată pentru un prieten nou câştigat nu lepăda pe cel vechi/ Că/ Prietenul vechi este ca vinul, care pe cât se învecheşte p-atât mai cu gust se bea; Dacă prietenul tău este miere, tu nu umbla să-l mănânci tot; Tu zici că-mi voieşti binele şi mă-nghimpi ca albinele; Vrăjmaşul înţelept e mai bun decât prietenul fără minte; Pe mulţi prieteni în lume/ Îi facem duşmani prin glume; Cine va umbla cu pizma/ Îşi va sparge singur cizma.

Dacă am fi nişte tracomani cinstiţi am zice că aşa de bine se potrivesc oglinzile – proverbele Vechiului Testament şi proverburile lui Anton Pann – încât n-ar fi de mirare să aflăm că Biblia a fost scrisă mai întâi de Burebista şi ai săi. Suntem, în schimb, superstiţioşi şi neîncrezători în prieteni, după cum aflăm din antologia de prejudecăţi întocmită acum un secol de Artur Gorovei. Cine altcineva mai crede că: 1. atunci când un câne trece printre doi prieteni li se strică prieteşugul şi 2. atunci când sughiţi, te doresc prietenii. Sau eşti vorbit de rău. Poate chiar de către prieteni?

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi