Caută 
1 MIN
Scris sacadat, într-un stil ce aminteşte de satirile lui Juvenal, volumul Personae a regretatului Alexandru Muşina poate fi privit ca un purgatoriu postmodern al vieţii noastre literare. Exigent cu sine însuşi, poetul aruncă o privire necruţătoare, dar şi tandră asupra tarelor de caracter al contemporanilor săi ajunşi în vârful ierarhiei sociale. Dincolo de sarcasm, găsim şi înţelegere, şi căldură umană.
O bună bucată de timp am purtat în buzunarul de la piept o cărticică de poezie apărută la editura Aula din Braşov. Grafica coperţii, semnată de cunoscutul artist plastic, un promotor al experimentului în artă, Dan Perjovschi, reprezintă un profil nedefinit (de bărbat? de femeie?), lângă care stăteau lipite o pereche de buze, în formă de peniţă, simulînd un surâs tandru-melancolic… Privind cu atenţie buzele, aveai, la un moment dat, impresia că ele îţi fac cu ochiul. Şi chiar îţi făceau. Acesta era, de altfel, după cum mi-am dat seama mai târziu, un schimb de priviri complice dintre cititor şi scriitor, famenul său frate. Deasupra profilului, cu litere cernite, era trecut numele autorului: Alexandru Muşina. Dedesubt, cu litere cărămizii, ce păreau a se rostogoli una peste alta, pregătindu-se parcă să părăsească perimetrul paginii pentru a se pierde în neant, titlul cărţii: PERSONAE.
Mărturisesc că am citit şi recitit cărticica această a lui Alexandru Muşina de nenumărate ori. Gingaşele ei pagini poartă amprenta nenumăratelor mele lecturi. Am luat-o cu mine în timp ce mergeam la cumpărături. Am purtat-o cu mine şi în călătorii. Am luat-o cu mine în Grădina Botanică, în parcul Copou, am citit-o în tren, în maxi taxi, în tramvai, în autobuz, în timp ce mergeam pe jos (chiar mergând pe bicicletă am simţit nevoia s-o scot din buzunar şi să citesc un pasaj); la fiecare nouă lectură, am descoperit alte idei, alte detalii sau sensuri la care nici nu mă gândisem. La început am citit-o pur şi simplu, fiind încântat de stilul cu iz antic al autorului, apoi, încetul cu încetul, în spatele textelor am început să descopăr personajele din viaţa noastră politico-literară. Citind cartea, aveam strania impresie că din paginile ei se proiectează un film surdo-mut despre avatarurile mai vechi, mai noi ale vieţii noastre literare.
Prima revelaţie am avut-o citind scurta poezia intitulată Blandinis, care sună astfel: "După ce, ani în şir, i-a masat/ Şi i-a uns cu ulei de Moscos pe oligarhii/ Din Cartierul de Sus, frumoasa Blandinis,/ Acum bătrână şi urâtă ca moartea, a îmbrăcat/ Straie albe şi cere prin pieţe,/ Cu voce şi gesturi de preoteasă, dreptate/ Şi răzbunare pentru poporul de rând…"
Stând pe o bancă în parcul Copou, în apropiere de foişor, mă uitam la jocul copiilor, întrebându-mă, în tot acest timp, cine se ascunde în spatele pe vremuri frumoasei şi acum "urâtei ca moartea Blandinis".
Cu personajul Blandinis, Alexandru Muşina e necruţător. Poemul e un adevărat epitaf, care ar merita să figureze la Cimitirul vesel de la Săpânţa. În ce mă priveşte, tind să cred că distinsa poetă, care de altfel, s-a şi retras din arena vieţii noastre publice, ducând o existenţă discretă, ar fi meritat să fie definită prin metafore mai blânde. Poate că, din cauza unor frustrări sau nemulţumiri de moment, turnăm, fără să vrem, câteodată în loc de ulei sau vin de Xerxex, vitriol în amfore şi lăsăm vasele în faţa intrării templelor, la discreţia mulţimii, care în grabă, din nebăgare de seamă, le răstoarnă… Frumoasa Blandinis nu e însă singura personae care eşuează în literatură şi politică. În stânga sa, faţă în faţă, stă Manolides: "Pe măiastrul jongler Manolides, cel cu voce piţigăiată/ Şi ochii atâta de vii, de strălucitori, l-au împăiat/ Discipolii şi iubita. Care-l arată tuturor, ca pe-o statuie de preţ,/ Operă unică, spun ei,/ A magului egiptean I-vash-kho-thep." Îndepărtatul mag egiptean I-vash-kho-thep se pare că are un corespondent ceva mai apropiat de noi în limba română, care s-ar putea traduce prin Ivascho sau chiar Ivaşcu, un ilustru şef de şcoală, personaj celebru în lumea literară a anilor şaizeci. Urmaşul său nu-i altul decât măiastrul Manolides. Cândva, nu de mult, Blandines fusese în "graţiile" literare ale lui Manolides sau viceversa. Revoluţia însă i-a făcut să se duşmănească de moarte. Luptând pe aceeaşi baricadă, de multe ori chiar sub acelaşi steag, Blandinis nu s-a sfiit să cocheteze cu duşmanii. La un moment dat Manolides avusese toate şansele să fie uns drept împărat, dar atrăgătoarea Blandinis l-a preferat în locul său pe Constantinides. Care ar fi fost acum soarta lui Manolides dacă Blandinis i-ar fi fost favorabilă, nu ştim. Legat de această chestiune, autorul volumului, vai, regretatul Alexandru Muşina, nu ne dă nici un indiciu. Întotdeauna ghinionul are şi o parte bună: neşansa l-a scăpat pe distinsul Manolides de multe rele, inclusiv de mumificare. Acum e un personaj viu, iar şansa i-a surâs a doua oară, dacă nu cumva chiar a treia oară să devină iarăşi nemuritor. O altă figură emblematică, uşor de reperat în viaţa reală, e Stefanides. Mare şi gras, vesel şi obraznic, Stefanides a trecut, "fără să clipească din ochi", de la un partid la altul şi de la un stăpân la altul, cu graţie şi dezinvoltură. Intrând în graţiile lui Manolides, a fost uns şef de revistă, pe care, zice-se, ar fi dorit s-o transforme într-o baltă literară, dar a fost oprit la timp. Se spune că Stefanides nu se teme de nimic, doar de "consoarta-i, teribila Dominitis/ Pe care-o laudă peste tot, cu disperare, că-i gospodină fără egal şi suflet ales." Tindem să credem că "parazitul Stefanides" de data aceasta nu se laudă în van: privindu-i cărnurile ce se revarsă din haine ca un aluat, ne dăm seama că doar o foarte bună gospodină şi un suflet într-adevăr ales ar putea întreţine în stare de funcţiune un asemenea trup pentru care nu există măsură.
În dreapta lui Stefanides, la distanţă de o paginăşi un sfert, trăieşte stafiditul Protynes, pe care autorul ni-l descrie astfel: "În tinereţe, spune Protynes fura găini. Dar, sincophat cu mari merite, a fost iertat de pedeapsă. Ba chiar a ajuns în Aeropag. Acum, în Agora, vorbeşte cetăţenilor despre/ puritatea limbii şi nobilele purtări, îmbrăcat în toga principiilor…" În înaltul Forum pe Protynes l-a propulsat, pe vremuri, tot frumoasa Blandines. Însă, vai, el a trădat-o. Azi Protynes plecat de mult în lumea drepţilor, continuă să se lupte cu aceleaşi mori de vânt şi cu aceleaşi răsuflate idealuri, pe care le confundă când cu borcanele de murături, când cu cele de zacuscă, intrate, de acum, graţie stradaniilor poetice ale lui Dan Sociu, în recuzita poeziei douămiiste... Vivat noua avangardă! Vivat trăirismul dus la extremă! Din vremea tinereţii sale zbuciumate, Protynes a rămas cu un tic: "cu gesturi nestăpânite, el strânge pumnul în gol şi-l duce iute la spate", ca şi cum ar ascunde în el cine ştie ce giuvaiere sau altceva de mare preţ. Acum, aflat departe, în eter, ascunde cuvintele neaoşe ale limbii române, pe care le vântură în palmele sale ca într-o clepsidră trecându-le prin focul cel veşnic pe care-l tranzbordează trecându-l din Purgatoriul în Infernul lui Dante, răstălmăcit, cândva, de el însuşi (vorbesc, desigur, de Protynes, în limba vechilor cazne şi cazanii).
În cartea sa, Alexandru Muşina i-a prevăzut joglerului Protynes o bătrâneţe liniştită. Trecând de la un partid la altul, Protynes avea şansă să repete, după opinia lui Muşina, într-un fel, destinul retorului Vergilamentes, "cel care în vremea tinereţii glorioase adormea mulţimile cu vorbele-i fără sfârşit" şi care ajungând la senectute s-a închis în casă, mulţumindu-se să vorbească unui "public mult mai fidel", compus din buna-i soaţă şi o capră anume cumpărată pentru a-l acompania… "Veşmintele i s-au veştejit de spaimă,/ scaunul şi masa s-au scorojit", iar el, Vergilamentes, s-a transformat într-un trunchi de copac, pe jumătate ruginit, pe jumătate plin de veştede petale, care admirându-se pe sine însuşi, continua să se posterneze în faţa scaunului său acoperit de rotiţe de ceasornic uzate şi cochilii de melci devenite simple relicve ale gloriei sale postume. Dar nu a fost să fie, premoniţia lui Alexandru Muşina în privinţa lui Protynes s-a dovedit a fi o eroare, căci, trecând dintr-o tabără în alta, acesta a plecat prea devreme dintre noi, lăsând un gol, un adevărat hiatus lingvistic, în viaţa noastră literară.
Scris sacadat, într-un stil ce aminteşte de satirile lui Juvenal, volumul Personae a regretatului Alexandru Muşina poate fi privit ca un purgatoriu postmodern al vieţii noastre literare. Exigent cu sine însuşi, poetul aruncă o privire necruţătoare, dar şi tandră asupra tarelor de caracter al contemporanilor săi ajunşi în vârful ierarhiei sociale. Dincolo de sarcasm, găsim şi înţelegere, şi căldură umană. Format în cadrul celebrului Cenaclu de luni, al cărui mentor a fost şi a rămas criticul Nicolae Manolescu, Alexandru Muşina rămâne un reper de necontestat al optzecimului. Alături de Levantul lui Mircea Cărtărescu, alături de Înălţarea la cer a lui Ion Mureşan, Budila-Expres, poemul său de căpătâi, poate fi privit ca o locomotivă care trage în urma sa o întreaga garnitură a generaţiei optzeci. Micile poeme din Personae constituind, în acest sens, vagoanele pline de chipuri pitoreşti, balcanice prin comportament, şi moderne ca experiment, a comediei şi tragediei noastre culturale, unde autorii trăiesc " împachetaţi într-un aer de celofan" visând la o lume mai bună.
Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist
Îți recomandăm
