Serviciile, procurorii, societatea

De departe cea mai intensă dezbatere internă a momentului este cea legată de recenta decizie CCR prin care SRI este formal extras din procesul de gestiune tehnică (interceptări telefonice, înregistrări ambientale etc.) a dosarelor de urmărire penală instrumentate de către DNA şi DIICOT. Iar pentru a face lucrurile şi mai complicate, guvernul a adoptat o Ordonanţă de Urgenţă cu scopul declarat de a furniza o soluţie temporară privind interceptările şi alte instrumente de urmărire specifice în cazurile penale până când structurile specializate din Ministerul Public vor putea dispune de propriile lor facilităţi funcţionale cu această destinaţie. Însă OUG-ul cu pricina riscă deja să provoace dispute poate şi mai aprinse în societate pentru că, aşa cum subliniază chiar jurnalişti şi ONG-uri care au sprijinit activ şi vocal de-a lungul timpului lupta anti-corupţie, introduce în Legea SRI prevederi care conferă serviciului atribuţii de urmărire penală în cazurile de siguranţă naţională şi de terorism, similare cu cele pe care le avea Securitatea înainte de 1989.

Raluca Prună, ministrul Justiţiei, încearcă să contracareze astfel de acuze spunând că noile prevederi permit SRI să facă acte de cercetare penale doar "într-un mod limitat şi limitativ prevăzut de lege", în limitele actualului Cod de procedură penală. "Deci, aici n-am inovat, aici numai am clarificat, şi am făcut-o ca să nu punem  în pericol mandatele de siguranţă naţională şi, până la urmă, siguranţa cetăţeanului". Cristian Pantazi o contrazice însă, pe HotNews, infirmând faptul că decizia CCR ar fi pus în vreun fel sub semnul întrebării mandatele pe siguranţă naţională şi, în plus, în presă (de exemplu Clarice Dinu în Gândul) se dezvăluie faptul că prevederile cu pricina lipseau din proiectul de ordonaţă care a circulat în mass media vineri dimineaţă apărând însă în forma finală adoptată de executiv vineri seara. Ceea ce duce cu gândul, în final, la ideea că SRI a profitat de contextul oferit de nevoia de a adopta o Ordonanţă de Urgenţă după decizia CCR pentru a forţa acordarea pentru sine a atribuţiilor de urmărie penală. Lucru care nu poate decât să amplifice suspiciunile relativ extinse privind implicarea exagerată a serviciilor secrete în societate, pe toate palierele.

Există trei tipuri de reacţii faţă de ultima decizie CCR. Avem o tabără a criticilor din principiu a luptei anti-corupţie, de regulă cei direct afectaţi. Îi putem vedea regulat, de pildă, la Antena 3, vârful de lance al acestui curent fiind de o bună bucată de vreme Călin Popescu – Tăriceanu. Avem apoi o grupare din media şi societatea civilă aflată la polul opus care respinge virulent orice critici care vorbesc, de pildă, despre excesul de arestări sau despre abuzuri ale procurorilor. Pentru aceştia CCR a devenit peste noapte o instituţie nocivă, politizată, un fel de instrument a mafiei politice. În fine, şi acesta e un lucru important, avem o tabără cu păreri nuanţate, constituită din voci credibile care pot formula eventual critici la adresa CCR, dar sunt departe de a considera decizia adoptată drept nejutificată şi cu atât mai puţin ca o apocalipsă a luptei anti-corupţie.

Întreaga discuţie, chiar şi atunci când este purtată cu bună credinţă, este complicată. Sunt multe nuanţe de gri. De pildă sunt voci care sunt de acord cu principiul în sine, acela că SRI nu trebuie să fie amestecat în procesele penale, dar consideră că decizia CCR a venit prea brusc şi nu oferă soluţii pentru perioada de tranziţie, până când DNA şi DIICOT îşi vor putea gestiona singure faza de urmărire tehnică. Ultima acuză este practic fără obiect. Nu este rolul CCR să facă asta, ci a Parlamentului. Pe de altă parte, chestiunea în sine nu e deloc nouă. E limpede că lupta anti-corupţie nu poate şi nu trebuie să ignore drepturile fundamentale ale celor învinuiţi. Rău e că această dezbatere nu s-a făcut la timp şi raţional, cu argumente şi contra-argumente. Nu considerând orice discuţie despre excesul de arestări drept o adevărată blasfemie. După cum mai mult decât discutabile sunt şi opiniile potrivit cărora de dragul luptei anti-corupţie trebuie să acceptăm "victimele colaterale" şi putem privi nuanţat dezideratul respectării drepturilor omului. Pentru că aşa deschidem calea abuzurilor unor instituţii de forţă ale statului care dacă sunt scăpate total de sub control pot deveni extrem de toxice, aşa cum bine am văzut în trecut. Sistemul american de cotrol încrucişat (cheks and balances) este singura formulă care dă garanţii în acest sens, nu nişte oameni providenţiali. În plus, e important de remarcat şi faptul că asistăm la o schimbare a percepţiei asupra luptei anti-corupţie în societate. Oamenii vor în continuare ca aceasta să continue, dar privesc cu mai multă atenţie şi la contextul mai larg în care are loc. Excesele, eventualele abuzuri ale procurorilor, dosare penale discutabile care par să se suprapună peste anumite agende individuale sau de grup, de pildă în mediul universitar, nu mai sunt automat catalogate drept nişte simple diversiuni ale celor care vor să blocheze lupta anti-corupţie.

Perspectiva se schimba însă iarăşi atunci când e vorba de ameninţări reale la adresa siguranţei naţionale, mai ales în materie de terorism. Iar această dezbatere este una la nivel global şi are loc în aproape toate democraţiile liberale. Avem chiar în această perioadă exemplul intens mediatizat al disputei dintre Ministerul Justiţiei din Statele Unite şi Apple pe marginea unei solicitări a procurorilor de a decripta conţinutul unui iPhone deţinut de unul dintre teroriştii responsabili pentru atentatul de la San Bernadino. Şi la noi, dar şi în afară există numeroase voci care consideră că drepturile omului sunt sacrosante şi că ele trebuie să prevaleze indiferent de riscurile teroriste. Este o viziune excesiv de schematică, motivată în principal ideologic. Când pot fi potenţial în joc mii, poate zeci sau chiar sute de mii de victime, acest tip de logică este greu de susţinut. Până la urmă publicul are de făcut o alegere, e drept deloc plăcută, între a-şi asuma anumite limitări ale spaţiului privat în vederea diminuării unor riscuri majore. Din acest punct de vedere şi la noi disputa legată de obligativitatea de a furniza informaţii cu caracter personal la achiziţionarea unei cartele telefonice preplătite a stârnit probabil reacţii negative vehemente mult exagerate. La urma urmei acest gen de informaţii le dăm fără mari probleme atunci când semnăm, de pildă, contractele pentru utilităţi. Pe de altă parte, faptul că apar dosare penale bazate pe interceptări de acum 7-8 ani nu e tocmai în regulă, dacă discutăm de cazuri de corupţie.

Poate că suspiciunile legate de cât de mult ne urmăreşte SRI, de jocurile pe care le face în interiorul unor instituţii importante ale statului, de jocurile politice pe care le pilotează, sunt mult îngroşate. Însă, trebuie să recunoaştem că serviciile secrete nu sunt cotrolate serios de alte instituţii (controlul parlamentar e o glumă la noi). Ar putea eventual face asta preşedinţia, dar e îndoielnic că actualul şef al statulului are dorinţa şi autoritatea care s-ar cere pentru asta. Ceea ce ne duce la concluzia că acest subiect va rămâne încă multă vreme pe agenda publică.