Simulacrul

După escapada de aseară, simţeam în mine o arşiţă cumplită, ca şi cum o parte din nisipul deşertului s-ar fi mutat, cu tot cu piramide, în gâtlejul meu. Tâmplele-mi zvâcneau. Limba vânătă, umflată, se despicase nu în două, ci în patru părţi. Cerul gurii îmi era uscat ca iasca.

Şi creierii din cutia craniană, sau ce-o mai fi fost acolo, aşijderea.

Inspiram şi expiram lichidul amniotic proaspăt schimbat din eprubetă, dar asta nu-mi potolea setea în nici un fel. La fiecare înghiţitură de lichid setea mea sporea. Arşiţa interioară era de neostoit. Tânjeam nu după apă, nu după lichidul amniotic ce avea un gust infect, ci după o gură de alcool. Pulsul mi se accelerase. Venele mi se umflaseră pe tâmple. Respiram şi expiram în gol rugându-mă la Dumnezeul experimentelor să se îndure de chinul meu şi să-mi trimită pe cerul coclit al gurii câţiva stropi din lichidul binefăcător.

În cele din urmă, după câteva ore de chin, Atotputernicul, ce cunoaşte gândurile omului intuindu-i cele mai intime dorinţi, se îndură de mine şi îmi satisfăcu dorinţa. Nu degeaba se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni. Prin intermediari. Prin trimişi.

De data aceasta trimisul a fost chiar somitatea sa, profesorul Brauner, pe care domnişoara Kiky îl gratulează cu diminutivul Pusy.

Somitatea sa îşi uitase ochelarii şi cutia de chibrituri în laborator. I-am auzit paşii şi tusea hârşiită răsunând tot mai aproape de salon. Apoi cheia se răsuci în uşă şi silueta sa deşirată se strecură în sala laboratorului experimental. Aprinzând veioza, profesorul se apropiase de impozantul său birou. L-am văzut aruncând o privire fugară pe suprafaţa biroului, pe care se aflau împrăştiate nişte tratate vechi de medicină, dar şi nişte cărţi de alchimie şi cărţi de joc, în căutarea ochelarilor săi cu ramă de aurită, ce-i atârnau de obicei de gât legaţi de un lănţişor de aur lucrat cu mare fineţe, alături de un lornion. Avea pungi mari la ochi şi o faţă de o paloare neobişnuită.

Ochelarii, cum bănuiam, nu se aflau acolo. Se aflau, probabil, în dulăpiorul de medicamente. Profesorul îi uita de obicei acolo. Îi lasă intenţionat pe un raft, lângă cutia de trabucuri ca să poată reveni inopinat în laborator, fără să trezească suspiciuni din partea pacienţilor săi, să vadă dacă nu cumva în lipsa lui vreun embrion aflat în eprubetă nu-şi face de cap. 

După cum am mai spus, experimentele ce se desfăşoară în acest laborator au drept scop sfidarea legilor naturii şi crearea unor fiinţe hibride, prin intermediul unor ADN-uri captate din diverse galaxii, dar şi pe baza materialului genetic autohton, prelevat postmortem din ţesuturile unor mari personalităţi ce au marcat istoria umanităţii.

Sunt aici, de pildă, rânduri întregi de eprubete pe care scrie Napoleon. Şi rânduri întregi de eprubete pe care e imprimat cuvântul Bonaparte.

În alte încăperi ecluzează embrionii proveniţi prin prelevarea ţesuturilor altor genii.

Citind de la distanţă aceste etichete, la început m-am arătat nedumerit. Dacă un embrion a fost contaminat cu ADN-ul lui Napoleon, de ce pe unele eprubete e scris numele său, iar pe altul doar prenumele? Meditând mai îndelung, m-am dumirit: între nume şi prenume se cască întotdeauna o prăpastie, în care poţi pica oricând dacă nu eşti atent sau o ignori. Din pricina inerţiei, cei mai mulţi dintre muritori, ca să zic aşa, nu înţeleg această diferenţă, şi dacă începi să le explici cam cum stau lucrurile, te privesc ca pe un nebun.

Desigur, profesorul Brauner ştie asta şi de aceea se foloseşte de acest tertip, pentru a evita unele situaţii nedorite. Pentru el, Napoleon e Napoleon, iar Bonaparte – Bonaparte! Aceasta e simplu ca bună-ziua! În fond, ce-ar fi fost Bonaparte fără Napoleon? O mică parte dintr-un tot ce ar fi putut să fie sau poate nici atât!

Pe când Napoleon ar fi fost Napoleon şi fără Bonaparte!

Bonaparte e de prisos!

Ei, bine, tocmai prisosul acesta îl obseda pe profesorul Brauner. Asta o ştiu acum prea bine: am asistat la un monolog desfăşurat în faţa oglinjoarei concave montate în apropiere canapelei, departe de orice martor ocular. Privindu-şi faţa sa distinsă în oglindă, profesorul vorbea de unul singur, adresându-se propriului său chip ca unuia străin.

Avea probabil multe dubii în ce priveşte scopul experimentelor sale din acest laborator. Fapt care-i provoca, din timp în timp, o depresie profundă. Depresie ce-l împingea să-şi găsească consolare în braţele domnişoarei asistente şi să abuzeze şi de alcool.

Ştiţi ce-şi spunea profesorul, sau măcar bănuţi? Ei, bine, chiar dacă bănuţi sau nu, am să-l deconspir:

Natura umană e bipolară, l-am auzit zicând. Întotdeauna eul pentru a ajunge la cunoaşterea de sine se împarte-n două: în eu şi antieu. Aici, în aceste eprubete, am despărţit din start eul lui Napoleon în două, în Napoleon şi-n Bonaparte. Şi când Napoleonii o să ecluzeze am să-i fac să lupte cu cei din tagma Bonaparte, care, în fond, sunt şi ei nişte Napoleoni. Faptul acesta se va întâmpla curând. Atunci va avea loc o nouă împărţire a lumii. Atunci va coborî din ceruri Crist ţinând de mână pe Antihrist. Care va avea, desigur, chipul Napoleonului suprem.

Mi-am ridicat privirea şi am văzut faţa profesorului Brauner învăluită în rotocoale mici de fum ce ieşeau din gura sa întredeschisă, risipindu-se printre stativele cu eprubete aranjate în ordine perfect geometrică şi prin locurile pe unde se rostogolise ghemotocul de braţe şi picioare din laborator. (Profesorul părea schimbat la chip. Ochii îi străluceau în cap, iar mâinile erau acoperite de broboane de lumină.)

Ce ciudat, mi-am zis, inelele acestea caută să ajungă prin colţurile mai mult sau mai puţin absconse în care au păcătuit cei doi: profesorul şi asistenta, nu cumva tocmai pentru a le curăţa de păcate? Şi fără să-mi dau seama, le-am asemuit cu tămâia şi cu smirna, deşi ineluşele miroseau a tutun de pipă Black Cavendish, amestecat în proporţii de 33% cu Bright Virginia şi  Captain Black Gold. Mirosurile aceste le disting foarte bine şi asta deoarece atunci când vieţuiam pe Andromeda obişnuiam să fumez pipă, cumpărând de magazinul din colţ „Mr. Freud Tată & Fiul” pungile strălucitoare de tutun la un preţ destul de piperat. De ce mirosea fumul havanelor profesorului a tutun de pipă – şi încă a tutun de pipă foarte bun -, asta nu ştiu. Desigur, în aer se simţea şi un uşor miros de bere fermentată, semn că profesorul mai adăuga la tutunul său exotic şi un pic de cocaină, era o altă poveste.

Experimentul meu, murmură profesorul, e un fapt unic în istoria ştiinţei noastre naţionale şi chiar şi a celei universale.

Mi-am arătat nedumerirea scoţând pe gură nişte bule de aer ce se ridicau la suprafaţa eprubetei luând configuraţia unor hieroglife, amestecându-se cu rotocoalele de fum emanate de profesor.

Îmi era în continuare rău, crăpam de sete şi capul mă durea îngrozitor. Nu aveam chef să ascult trăncăneala somităţii sale, tânjeam după o gură de alcool. Dar, mi-am zis că trebuie să am răbdare, dacă vreau să obţin ceva de la eminenţa sa.

Da, repetă profesorul, experimentul meu e un fapt remarcabil pentru istoria evoluţiei umane. Am aici, în acest laborator, mai multe eprubete ce necesită o strictă supraveghere. Sunt şi embrioni unicat, cum eşti, de pildă, dumneata, dar sunt şi embrioni produşi în serie. Napoleonii şi fraţii lor de sânge, Bonaparţii, despre care am mai vorbit. Toţi embrionii aceştia au acelaşi eu, scindat în două… Ei vor ecluza toţi în acelaşi timp şi vor fi trimişi în lume, să-şi găsească fiecare rostul său. Adică să se lupte între ei, pentru puterea supremă. Ce urmează să se întâmple, se va întâmpla: destinul omenirii nu poate fi oprit în loc. Lumea va fi năpădită de Napoleoni şi Bonaparţi. Fiecare dintre ei va dori să ajungă să ţină în mână destinul celorlalţi. Cine vor fi învinşii şi cine învingătorii, asta mă interesează mai puţin. În ce te priveşte, aici lucrurile sunt ceva mai complicate. Tu eşti excepţia ce întăreşte regula. Vei avea parte de o libertate ceva mai largă. Destinul tău nu va fi predeterminat. Deci, vei putea alege tu singur drumul pe care vei dori să mergi.

Da, voi putea alege, am murmurat, simţind cum îmi fuge lichidul amniotic de sub picioare şi cum, din pricina răului pe care-l simţeam, întreg corpul mi se acoperise din nou de broboane de sudoare. Şi făcând un ultim efort, pentru a nu-mi pierde conştiinţa, am reuşit să-mi duc ideea până la capăt: Odată ce culoarele prin care urmează să trec au fost deja trasate, mie unuia ce-mi mai rămâne de ales? Orice aş face, alegerea mea va fi un simulacru… Prin urmare, povestea cu libertul arbitru e o înşelăciune, menită să mă inducă în eroare.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist