Stilul savuros (II)

De multe ori, în centrul scenariului se află un loc emblematic. Creator al unei dense geografii culinare, Păstorel Teodoreanu zugrăveşte cu erudiţie spectacolul specificului regional. În cronicile din perioada interbelică, geografia sa culinară are dimensiuni globale. În textele datând din perioada comunistă, sub presiunea cenzurii, scriitorul se mărgineşte la călătorii papilare prin regiunile istorice româneşti. Vitalitatea stilistică a scrierilor scade, iar peisajele creionate capătă, în ciuda tonului glumeţ, contururi stereotipice: Moldova este ţara borşurilor, sarmalelor şi pârjoalelor, Ardealul e patria cârnaţilor şi afumăturilor, iar în Ţara Românească s-au aşezat micii, păstrămurile şi ciorba de burtă. Pe alocuri, cronicarul cochetează maliţios cu neputinţele expresive ale limbii de lemn: „În zilele noastre, cînd ideea păcii se înrădăcinează tot mai adînc şi mai temeinic în cugetul omenesc, sătul de războaie, şi cînd nici armurile nu-şi mai află loc decît în muzee, întrecerile din sînul aceluiaşi popor, ca şi acele internaţionale, se desfăşoară pe alte planuri. Ştiinţa, literatura şi frumoasele arte sînt astăzi îndeletnicirile care conferă cununa de laur.” (Însemnări despre vinurile noastre, Teodoreanu 1973: 163). Câtă deosebire între „ieri” şi „azi”!

Alte locuri emblematice sunt decupate din geografia urbană a gurmanzilor şi gentilomilor paharului: restaurantul, cârciuma, bucătăria ori salonul. Şi această clasă de toposuri gastronomico-literare suferă, în timp, deformări dictate de cenzură. În cronicile târzii, publicate în „Glasul patriei”, restaurantul şi salonul sunt înlocuite cu spaţii ideologizate: alimentara (Într-o alimentară, Teodoreanu, 1977), localul („Delta” de pe B-dul Magheru, Teodoreanu, 1977) şi piaţa (Piaţa mare, Teodoreanu, 1977). Spaţiile intime şi luxuriante ale universului burghez sunt înghiţite de spaţiile urieşeşti destinate oamenilor muncii. Şi retorica plenitudinii este diferită. Idiosincraziile gastronomice ale topografiei burgheze dispar şi cedează locurile de onoare altor cornuri ale abundenţei, raftul, galantarul şi vitrina, prezentate sacadat, mecanic şi neconvingător.

În cronicile gastronomice nu se schimbă doar vremurile şi locurile, ci şi oamenii. Textele din perioada interbelică creionează sociorame fascinante, cu personaje atent individualizate: maeştri bucătari, proprietari de restaurante, figuri ale protipendadei, tipuri memorabile ale clientelei stilate sau, dimpotrivă, lipsite de fineţe ş.a. Această lume întreţine o cultură a dialogului cu miez şi apreciază ceremonialul culinar, iar gastronomul simte şi caută cu însufleţire pulsaţiile acestei vieţi sociale. După război, vivacitatea lumii pictate în cronici este frecvent mimată sau fabricată, iar cronicarul pare a prefera din ce în ce mai mult tovărăşia bătrânului prieten Costache, un as al bucătăriei, izolat în palatul de mărgean al modestei sale locuinţe.

Între axele de construcţie ale montajului textual (timp, loc, personaje) se întinde bogata ţesătură intertextuală de care autorul se foloseşte pentru a împodobi scenariile create.

Abundenţa de referinţe livreşti este o constantă a scrisului lui Păstorel. Fundaţia enciclopedică a cronicilor favorizează regizarea unui spectacol complex de citări, aluzii, comentarii şi şarje polemice delicioase. Urmându-l, de pildă, pe Flaubert, celebrul creator al Dicţionarului de idei primite de-a gata, Al. O.Teodoreanu făureşte un minilexicon gastro-literar, fantezist şi comic, şi nu e greşit să apreciem că însemnările Din carnetul unui gastronom prefigurează cunoscutul Dicţionar onomastic al lui Mircea Horia Simionescu. Ocazional, ţesătura textuală are broderii clasice, cronicăreşti, ca-n Hronicul măscăriciului Vălătuc, ori vesele imprimeuri proustiene.

Din arhitectura cronicii gastronomice nu lipsesc formulele sentenţioase. Cultivarea aforismelor şi proverbelor configurează o scenografie gnomică circumscrisă strategiilor de potenţare a comicului. Vorba de duh este o emblemă a comediei umane şi un etalon al calităţii spectacolului. Cerute de savoarea comică a textelor, inovaţiile se manifestă frecvent. Autorul naturalizează în chip convenabil maxime latineşti („Primum bibere, deinde philosophari!”), latinizează sonorităţi neaoşe („Şpriţus şpriţum invocat!”) sau distilează sensurile înţelepciunii populare (Cînd doi îţi spun că nu eşti beat, du-te şi te îmbată; Nici ulciorul nu merge de multe ori la apă; Bate fierul cînd e cald şi bea şpriţul cînd e rece), dar, cel mai adesea, este el însuşi maestrul bucătar al unor preparate aforistice de bun gust.

Dimensiunea comică a cronicilor gastronomice este incontestabilă şi pune în lumină amploarea spectacolului de caractere, situaţii şi replici savuroase. Anecdota, povestirea în ramă, reţeta versificată şi dialogul rimat sunt adesea incluse în regia scenetelor, iar jocurile de limbaj au desfăşurare somptuoasă. Resursele predilecte ale ludicului sunt calamburul, analogia şi comentariul.

Cele trei dominante ale stilului savuros – intertextualitatea, sentenţiozitatea şi apetenţa comică – asigură unitatea expresivă a operei lui Al. O. Teodoreanu. Atât creaţia literară, cât şi foiletonul gastro-literar oferă multiple mărturii despre fineţea unui estet cu care timpul nu a avut răbdare.

Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi 

Publicitate și alte recomandări video