Stresul funcţiei

De Ioan MILICĂ

joi, 30 mai 2013, 01:50

1 MIN

În prezent, oalele sparte aduc în contul poznaşului sporuri şi indemnizaţii suplimentare. Cu cât poznaşul e mai bine înfipt în sistem şi pocinogul mai vârtos, cu atât mai mare e răsplata oferită de angajator, pe post de compensaţie contra stresului posttraumatic de a fi şef.

Un prieten, nu eu, a lucrat, în verile din vremea studenţiei, într-o fabrică de conserve. După terminologia astăzi în vogă, jobul său ar fi trebuit să se numească „material handler associate”. Conform obiceiului denominativ vechi şi sănătos, prietenul respectiv era muncitor sezonier, adică un fel de zilier închiriat de fabrică pe o perioadă de trei luni. Munca era multă şi se desfăşura strămoşeşte, în trei schimburi, iar plata era mai degrabă simbolică, aşa, ca pentru un student-zilier, dar săracul nu caută la dinţi calul de dar.

Tipul dominant de activitate cotidiană era de a muta borcane din uriaşele cuve de sterilizare în lăzi de depozitare. O repriză de lucru însemna mii de borcane mutate prin mii de aplecări de şale. Ziua era cum mai era. Dar în schimbul „trei”, după miezul nopţii, când stelele roiau în cor pe boltă şi piroteala moleşitoare preschimba omul în neom, zmeu să fi fost şi tot te ispitea gândul necurat de a te afunda în mările somnului. Înşiră-te, mărgărite, pe lungi fire aurite… Cine a făcut plantoane şi schimburi de noapte ştie despre ce-i vorba.

În orele de cvasitrezie ale schimbului de noapte creştea tot mai mare, aidoma monştrilor plăsmuiţi din spaimele străvechi ale oamenilor, stresul funcţiei de zilier. Supus condiţiei de fiinţă diurnă, omul cu serviciu nocturn face cu greu faţă provocării de a sta treaz.

În tăcerea luminiscentă a nopţii, sezonieri de toate vârstele se mişcau himeric asemenea morţilor vii cu feţe contorsionate violent şi clinchetul de borcan izbit de beton era semnalul care vestea tăierea din leafă. Cine paradea bunurile fabricii şi, prin extensie, ale patriei sale era sancţionat, vorba lui „Nea Gigi” Becali, „pe partea economică”. Compoturile, gemurile şi zacuştele lăţite pe pardoseala halei erau recuperate din banii somnolenţilor. Stresul de a nu scăpa borcanele din mână păzea, cum s-ar zice, şi fesul şi interesul.

Duse sunt vremurile acelea, în care prietenul meu şi alţi vrednici muncitori ai patriei ştiau că stresul era piaza bună, iar somnul, piaza rea. Duse sunt vremurile în care eroarea umană era taxată cu măsura potrivită, iar normalitatea se ţinea nepoleită cu recompense care mai de care mai nesimţite şi mai nemeritate.

Nostalgia vremurilor de odinioară l-a încercat foarte acut pe prietenul meu când, mai deunăzi, citind un articol despre leafa uluitoare a directorului general al Poştei Române, dl. Ioan Smeeianu, zilierul nopţilor de altădată a aflat cu stupoare că performanţa managerială presupune un stres uriaş, care merită răsplătit de angajator (statul) cu o sumă lunară uriaşă, de la 6.000 de euro în sus. Cu alte cuvinte, cu cât mai mare este stresul funcţiei cu atât mai mare ar trebui să fie şi leafa. Modelul managerial apărat cu vorba de dl. Smeeianu este, în date primitive, următorul:

„1. Lucrez la stat, mă bat pe piaţă cu privaţii, deci trebuie să primesc o leafă cel puţin mai tare decât a celorlalţi manageri concurenţi; 2. Nu contează pierderile şi câştigurile instituţiei pe care o administrez, ci grila de performanţă managerială negociată cu Consiliul de Administraţie; 3. Perfomanţa managerială nu este ceva normal, ci un motiv perpetuu de stres, iar stresul trebuie (re)compensat cu bănet gârlă”.

Mulţi şefi de instituţii şi de companii ale statului cred şi aplică managementul zmeiesc al directorului Poştei Române. Gândul viermănos ascuns în lemnul de esenţă moale al unui astfel de management este acela că nu-i normal, nici firesc, darămită binefăcător, să trăim în competiţie. Ferit-a Sfântul! Concurenţa e dăunătoare, e generatoare de stres, ea atinge, cu aripă de zeu al morţii, fiinţa neprihănită a managerului. Sărmanul director, şef sau ce-o fi el! Cum să nu te-apuce mila? Bietul om trebuie lăudat, recompensat şi purtat pe braţe pentru că îşi sacrifică nervii şi viaţa pe altarul economiei de piaţă! Potopul de după el e mai puţin important. Stresul funcţiei contează.

Ca orice gogomănie otrăvitoare, emblematică în a semnala egolatria, lăcomia şi aroganţa indivizilor care cred că ei au inventat roata şi universul, atitudinea de genul „toată lumea să piară, numai Manea să trăiască” e dovada smârcului adânc, negru şi rău-mirositor din care nici zmeii nu ar mai putea, la o adică, ieşi.

O ducem rău pentru că statul o duce rău. Şi cum să nu o ducă rău când marile motoare ale vaporului cârmit de primul matelot al ţării se află în grija unor campioni ai premiilor, sporurilor, comisioanelor, bonusurilor şi compensaţiilor, toate deodată şi, dacă se poate, cât mai nemuncite?

În trecut, pe când prietenul meu lucra ca sezonier într-o fabrică de conserve, borcanele sparte se plăteau din leafa somnambulului care a făcut pocinogul. În prezent, oalele sparte aduc în contul poznaşului sporuri şi indemnizaţii suplimentare. Cu cât poznaşul e mai bine înfipt în sistem şi pocinogul mai vârtos, cu atât mai mare e răsplata oferită de angajator, pe post de compensaţie contra stresului posttraumatic de a fi şef.

În faţa acestui model grecesc de management compensatoriu, conform căruia cine sparge mai multe vase are cel mai mult de câştigat, nu pot decât să-mi scot, cu profundă lipsă de admiraţie şi respect, pălăria. La cât de stresat sunt, trebuie doar să mă plâng aprig şi insistent şefilor şi moara vieţii va măcina mălai în folosul meu. În mica Eladă de la nord de Dunăre, numai naivii se mai tem de darurile grecilor.

Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi