Tanti Chanel: o cronică deschisă

Despre ironia sorţii, despre falsitate umană şi ipocrizie, despre moartea care trece pe lângă noi, (prezenţa scenică inegalabilă a Silviei Popa, în negru, la începutul – trecând cu un aer eteric prin ”platou” – şi în încheierea spectacolului – metafora morţii care ne îmbie cu un pahar de vin roşu), despre derizoriul lucrurilor grandioase şi despre incomparabilul unor ”mici nimicuri”.

O cronică deschisă începe în felul următor: mă grăbesc să ajung la conferinţa de presă, în care urmează să se vorbească despre una dintre cele trei premiere care se vor ”petrece” luna aceasta la TNI, însă ceva mai interesant e pe cale să aibă loc. Cobor dintr-un tramvai înalt, tipul cu trei trepte şi îmi iau avânt în direcţia Sălii Studio, poate puţin cam mult pentru că nu reuşesc să mă opresc până ce nu mă trezesc lată pe stradă, sprijinind bordura. Mă adun de pe jos, stau 5 minute pe gardul din staţia de la Filarmonică, îmi şterg palmele de praf şi intru. Întâmplarea face că, abia (re)culeasă de pe carosabil, cu vânătăi serioase în devenire, domnul Ion Sapdaru mă găseşte atât de fresh, încât aduce vorba despre cronicari, arătând înspre mine şi susţinând că e foarte ”interesant” interpretat în Iaşi, că pot începe să scriu, ”conflictul” fiind deja creat. Care conflict, domnule regizor?!

Partea cea mai ”interesantă” a piesei pe care dvs. aţi montat-o este aceea că vorbeşte tocmai despre ceea ce am păţit eu în ziua respectivă: despre ironia sorţii, despre falsitate umană şi ipocrizie, despre moartea care trece pe lângă noi, (prezenţa scenică inegalabilă a Silviei Popa, în negru, la începutul – trecând cu un aer eteric prin ”platou” – şi în încheierea spectacolului – metafora morţii care ne îmbie cu un pahar de vin roşu), despre derizoriul lucrurilor grandioase şi despre incomparabilul unor ”mici nimicuri”.

Nikolai Kolyada este un deschizător de drumuri în dramaturgia rusă contemporană şi susţinător al unui tip de teatru definit printr-un termen practic intraductibil – chernukha -, trimiţând înspre exprimarea unor laturi ale existenţei la limită şi, implicit, a unor personaje care se află cumva pe marginea unei prăpăstii a vieţii lor, ca o consecinţă a propriei lor voinţe sau ”datorită” bunăvoinţei semenilor. Tot ironia face că idealul lui Kolyada (un teatru apropiat de film) nu este nici măcar simulat în actuala producţie. Acţiunea scenică se bazează întru totul pe dinamica relaţiilor tensionate dintre personaje, conflictul fiind tratat cu umor, ironie, dar şi grotesc. O estetică a unui grotesc clasic îşi face simţită prezenţa în această montare cu pretenţii de actualizare a scenariului (tabloul Ceauşeştilor, aluziile uşor politizate local), costumele dantelate ale celor patru interprete vârstnice din Ansamblul ”Armonia” ori cel cu ornamente filigranate al dirijorului, insistent populare şi voit un kitsch, dar, cu toate acestea, un element de bază în spectacol. Alături de decorul vetust, în dezacord cu pretenţiile Uzinei cu teatru de sală dedicată spectacolelor experimentale. Două perdele laterale pe cârlige (de)maschează nişte oglinzi de proporţii (locul în care s-ar proiecta trăsăturile umane identificate mai sus) şi o lumină de atmosferă, dinspre ”sala de balet”, afişând o atitudine umană nefirească sunt singurele elemente cât de cât notabile sub acest aspect. În rest, flori artificiale, baloane colorate, ”Armonia” centrat cu majuscule deasupra spaţiului de joc, masa de tenis fără fileu, mâncarea şi băutura abundentă de pe aceasta, pianina, postamentul, stativul pentru partituri, desenele lipite pe fundal, scaunele diverse etc. aglomerează inutil totul.

Până în momentul când ”SPP”-ista (noua solistă respinsă de ”cvartet”, dar impusă de dirijor) – Irina Răduţu Codreanu – devine dezinhibată scenic, lansându-se într-un rol dramatizat la maximum, însă foarte comic, spectacolul părea să nu aibă nicio direcţie. Unica susţinere scenică resimţită venise din partea actorilor. N-am avut încotro decât să empatizez cu ”SPP”-ista afonă, inhibată de dezinvoltura grotescă a celorlalte patru, – pentru că nu percepeam direcţia şi sensul imprimate parcursului regizoral. Din nou, costumul este haios, o eşarfă de mătase pătrunde prin epoleţii uniformei kaki, personajul are brăţări din mărgele cu fundiţe şi inele roz. Odată jocul făcut, se revine la starea iniţială (masa festivă de după ”serbarea” ansamblului coral). Annemarie Chertic moare şi reînvie fabulos, Andreea Boboc păstrează urmele personajului din Golem, ceea ce îi dă un plus în acest spectacol, Andreea Spătaru şi Alina Mîndru par uşor nemotivate regizoral, Daniel Busuioc e antrenant, dar cam la fel. ”Pe lângă plopii fără soţ”, alături de pasaje din Ahmatova readuc leit-motivul spectacolului: tema stării existenţiale de eşec, numai că interpretarea grotesc-comică, ca o parodie fără ţintă precisă, un soi de expresionism de ocazie, nu mă poate convinge. ”Babele” sunt afone, Ms. Chanel – de asemenea. Noroc de ”pilele ei de la primărie”. Şi de tehnicul care sincronizează fondul sonor. Andreea Boboc recită inspirator. Moartea (re)intră în scenă prin toate simbolurile, prin metaforele amintite şi prin întreaga atmosferă de final. Ar trebui să ne intre şi-n nări şi prin toţi porii, dar trece pe lângă noi. Şi plecăm acasă.

Data viitoare, când voi mai ”ateriza” din tramvai, îmi voi lua cu mine şi un acordeon – pentru a falsa şi eu câteva note. De dragul morţii ratate şi al grotescului existenţial – nu mai ”trageţi în pianist”, domnule regizor. Scriu despre ceea ce văd. Scriu pentru că nu vreau ca moartea să aibă ultimul cuvânt (subscriu la cele afirmate de Odisseas Elytis). Domnule regizor, cum ”auziţi”?!…

(Tanti Chanel, adaptare după Baba Chanel de Nikolai Kolyada, regia: Ion Sapdaru, distribuţia: Silvia Băleanu-Popa, Annemarie Chertic, Irina Răduţu Codreanu, Andreea Boboc, Alina Mîndru, Andreea Spătaru, Daniel Busuioc, decor: Gelu Rîşca, costume: Alina Dincă-Puşcaşu, Sala Uzina cu teatru, TNI, premiera: 10 aprilie 2014)