Teatru social în Antisocial

Bogdan Georgescu are deja un stil recognoscibil şi se remarcă printr-un teatru de mare forţă astăzi. Atât ca dramaturg, cât şi ca regizor, el este recunoscut prin teatrul de intervenţie socială, de observaţie, ”comunitar” (prefer originalul – community theater) pe care îl practică, prin tehnica de ”artă activă” (un teatru devised) pe care a elaborat-o – scriindu-şi textele împreună cu actorii, cu membrii comunităţilor vizate, în urma documentării ori a folosirii teatrului ca instrument de investigaţie, prin modul în care lucrează cu actorii, apelând la experienţa acestora în crearea rolurilor sociale reprezentate prin roluri actoriceşti, sau prin cel în care construieşte spectacolul împreună cu membrii comunităţilor despre care e vorba în respectivul spectacol, uneori cei din urmă jucând ca amatori. Prin toate aceste practici, teatrul său e unul extrem de novator.

De această dată, problema educaţiei este adusă în atenţie, în contextul nevoii de dialog şi al importanţei conversaţiei interumane pentru normalizarea societăţii. Teatrul devine un mijloc de problematizare. Nu doar spectacolul ca atare, ci şi discuţiile de după fiecare reprezentaţie deschid premisele găsirii unor soluţii care urmează să fie arhivate şi analizate, în scopul diseminării rezultatelor proiectului. Spectacolul este continuat prin dialogul cu publicul format din toate categoriile de roluri implicate.

Antisocial este un performance, având ca punct de plecare o situaţie reală, în care performerii (numele personajelor sunt chiar numele actorilor) redau trei categorii de roluri sociale, respectiv actoriceşti – sunt, pe rând, elevi, profesori şi părinţi, iar flexibilitatea cu care jonglează de la o categorie la alta e impresionantă. Povestea, construită spectacular prin alternarea scenelor în care aceiaşi performeri îşi schimbă rolurile, demontează schema tipică a narativităţii scenice, în manieră postmodernă, păstrând frânturi de storytelling, mizând pe comedie de efect, de situaţie şi de exprimare, care e pusă în antiteză cu seriozitatea rolurilor asumate exagerat, printr-un realism la limită, hiperbolizat.

”Povestea” este următoarea: câţiva elevi fac un grup secret pe Facebook, unul dintre ei invită un profesor în grup, postările care făceau haz de profesori sunt văzute, direcţiunea e alertată şi printează conţinutul înainte ca grupul să fie şters de elevi, părinţii se întâlnesc pentru a discuta situaţia copiilor pe care îi paşte exmatricularea etc. Astfel că scenariul se compune din şapte scene intercalând dialoguri între elevii din grup, între reprezentanţii profesorilor, şi între părinţii lor (e amuzantă ipoteza potrivit căreia ar fi trădat elevul ai cărui părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, şi manus manat lavat).

Scenele nu sunt egal distribuite între cele trei categorii de roluri, elevii apar în trei scene, profesorii în două, iar părinţii într-una singură. Legătura dintre scene e asigurată prin oprirea replicilor într-un punct tensionat, urmată de semiheblu (întunericul nu e total, se pot întrezări scaunele rotindu-se în jurul mesei, de fiecare dată o anumită categorie revenind cu performerii în exact aceeaşi poziţie ca cea anterioară), o foarte scurtă pauză, pe fond sonor electrizant, pentru trecerea de la un tip de rol la altul – uimitor de rapidă şi eficientă. Temporalizarea scenelor este impecabil realizată.

Penultima scenă iese din tipar, comedia fiind înlocuită printr-o formă de gravitate, într-un mod paradoxal jonglată ludic prin replici şi modalităţi regizorale, moment în care se face auzită în semiobscuritate (până în acest moment s-a folosit lumina plină, neutră scenic) vocea performerilor: plasând pe propriul corp telefoanele mobile (lumina scenică asigurată doar de ecranul celularelor), după ce îşi spun replica pe care simulează că ar citi-o din smartphone-urile elevilor, pe care aceştia şi le ţineau iniţial pe masă (o marcă de identificare a categoriei de rol, cum pentru părinţi era atitudinea spăşită, revolta mocnită/ exhibată ilar sau impasibilitatea, iar pentru profesori aprinderea ţigărilor). Aflăm detalii din biografia performerilor (masteranzi la teatru) de pe vremea când erau elevi.

Printre problemele chestionate în acest mod interesează: încălcarea dreptului la opinie, suspectarea maladivă a aproapelui; efectul negativ al racordării continue la internet asupra umanităţii din om, pierderea a ceea ce ne face oameni printr-o viaţă trăită indirect, prin acronime şi emoticons; corupţia; suspectarea; înţelegerea greşită a libertăţii ca încălcare a normelor; greşelile morale se comit uneori cu intenţii bune (de exemplu, dorinţa de a schimba ceva în modul tradiţional de relaţionare profesor-elev). Ultimele două trimit înspre motivele pentru care Cristi a turnat. Tocmai el avusese ideea de a jura şi se arătase iniţial cel mai indignat şi intransigent cu privire la potenţialul turnător.

Oricum, incidentul face loc conversaţiei, aduce în lumina reflectoarelor nevoia de a schimba ceva în sistemul educaţional, de a spori dialogul dintre elevi şi profesori, de a micşora distanţa dintre cele două categorii de roluri, demascând autoritarismul profesorilor, care îşi bazează prestigiul pe dominare, şi de a căuta metode optime pentru normalizarea educaţiei (împreună cu elevii ca parteneri de conversaţie, iar nu adversari) şi implicit a societăţii. Pentru aceasta e nevoie de înţelegere, negociere, dialog, colaborare, de aici şi obiectivele turneului strategic numit Manifest pentru dialog.

De altfel, ameninţările unei educaţii liberale vizează încălcarea libertăţii de expresie, autoritarismul manualelor şi a impunerii de idei, pe lângă alte mijloace mai previzibile, absenţa stilului pedagogic, lipsa nevoii de racordare la lungimea de undă a noii generaţii, refuzul dialogului, accentuarea prăpastiei dintre generaţii (lucru valabil nu doar pentru dialogul dintre elevi şi profesori, ci şi pentru cel dintre elevi şi părinţi), pericolul de a adânci prăpastia dintre clasele sociale, discriminarea pe motive de funcţii sau bani (în special, în ceea ce priveşte raportul dintre elevi ori pe cel dintre părinţi şi profesori).

Finalul cu Gaudeamus Igitur, puternic intonat în boxe, cu versurile traduse, proiectate alb pe alb (soluţie regizorală ingenioasă) creează un moment de ironie şi perplexitate, exprimate şi pe chipurile actorilor tăcuţi, aşezaţi la masă cu faţă înspre public, mai puţin Cristi (trăiască deci profesorii, elevii, şcoala şi cei ce şîşiţpun întrebări).

Decorul minimalist se compune din şapte scaune ergonomice de birou, o masă portocalie şi panoul de proiecţie din fundal. Elementele de scenografie sunt realiste şi aduc un plus de comic montării, configurând astfel soluţiile de regie: alinierea icoanelor de portmoneu, pe care jură stânjeniţi/ deranjaţi elevii; paharele din plastic cu apă minerală, majoritatea fiind folosite ulterior ca scrumiere; listarea postărilor din grup, un maldăr de foi însoţite de legenda acronimelor folosite pe internet, tradusă, recitată şnur, peste discuţia-conflict din prim-plan, dezbaterea absurdă din rândul profesorilor privind posibilitatea investigării gravităţii faptelor elevilor camuflaţi sub pseudonime, contabilizând strict cantitativ numărul de postări/ like-uri spre a le înscrie într-un tabel. 

(Antisocial, un spectacol de Bogdan Georgescu, distribuţia: Cristina Blaga, Paul Bondane, Anton Balint, Călin Mihail Roajdă, Alexandra Şerban, Cristian Timbuş, Maria Tomoiagă, o coproducţie Teatrul Naţional ”Radu Stanca” Sibiu şi Universitatea ”Lucian Blaga” Sibiu, Sala Uzina cu Teatru, TNI, în cadrul turneului naţional Manifest pentru dialog, 8 noiembrie 2015)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală