Treisprezece plus unu

Nici la aceste alegeri prezidenţiale nu s-a strecurat printre candidaţi, măcar din greşeală, vreun erou civilizator. Avem parte, în schimb, de o mulţime de agenţi descoperiţi ca reprezentanţi ai unor interese obscure, fie deosebit de înguste, fie cu damf interlop. Prea multe elemente negative le sunt comune celor 14 candidaţi.
Dată fiind decada băsistă, o parte importantă dintre cei înscrişi în cursa prezidenţială îi seamănă (premeditat?) actualului preşedinte, mai ales în cele rele. Primul dintre ei este chiar Victor Ponta, mereu agresiv şi mitoman, utilizând scandalul ca armă de intimidare. Urmează Elena Udrea, capabilă la orice oră şi în orice poziţie să emită sofisme triviale. Vin puternic din urmă Monica Macovei şi CV Tudor, care dibuiesc duşmani peste tot şi se isterizează periodic, dar şi Dan Diaconescu, care cultivă în interes propriu prostia agresivă a alegătorilor iubitori de televiziune tembelizantă.

Ceilalţi, care nu seamănă cu Băsescu, posedă alte defecte, dar la fel de respingătoare. Iohannis este greoi la vorbă şi cam chisat, parcă neînţelegând foarte bine în ce s-a băgat. Îl secondează Tăriceanu, un lacheu mascat în haine de getleman. Hunor greşeşte deoarece se revendică doar de la Attila, în vreme ce Meleşcanu păcătuieşte pentru că se doreşte James Bond, deşi rolul care îl prinde cel mai bine este cel al trădătorului. Restul nu contează.

Ca şi la alegerile trecute, programele politice ale candidaţilor sunt doar o însăilare de generalităţi. Italianul Ponta, deosebit de mândru că a devenit român de vreo 200 de ani, se adresează tuturor alegătorilor şi promite absolut orice. Inclusiv o nouă reformă administrativ-teritorială. Nu-l doare gura. Neamţul Iohannis a început să se creadă polonezul Kotarbinski, care trăieşte în Vaslui, ferm convins că-i vorba de vechiul Hermannstadt. Ideile primarului de Sibiu par mai degrabă fixe decât utile pentru omul simplu.

Udrea nu ezită să se dea pe sine drept exemplu pozitiv, promiţând o dezvoltare a României mai ceva ca în perioada mandatelor lui Boc, în timp ce Tăriceanu s-a răzgândit din nou. Fostul premier s-a întors la strategia "România, a şaptea putere”, pe care a lansat-o, cu ani în urmă, pe când vindea străinilor resursele ţării. Hunor vrea autonomie, CV Tudor, nu, în vreme ce Macovei nu ştie. Ceilalţi nu mai contează.

În ultimii ani, i-am văzut pe toţi candidaţii importanţi de azi într-un fel sau altul la muncă. Pe majoritatea, istoria recentă nu-i recomandă ca oameni de cuvânt. Ori ca politicieni dedicaţi sincer unui mare proiect. Ci mai degrabă ca pe nişte indivizi puşi pe căpătuială. Chiar şi cei care beneficiază de o imagine ceva mai bună ascund totuşi o mulţime de schelete clămpănitoare în dulap. Unele mai fioroase ca altele. Ce schelet ne va speria cel mai tare de data aceasta?